Scrisoare către Antoaneta Tănăsescu

Dragă Antoaneta, Uzez în această vorbire cu tine de „attachment“, dispozitiv adiacent e-mailului, situat între mesajul concis, expeditiv, lacunar, conjunctural al acestuia şi clasica scrisoare timbrată din traista poştaşului. Procedez aşa, fiindcă de cînd cu accederea în era digitalizării, am cam uitat să scriu cu stilou ori cu pix şi, pe de altă parte, fiindcă mi-e peste mînă drumul la oficiul poştal, aflat la trei staţii de autobuz de locuinţa mea. Sper să-mi ierţi atît lipsa scrierii autografe, cît şi comoditatea de sedentar intrat în senectute. Cartea pe care mi-ai trimis-o a zăcut cîteva zile în vraful de publicaţii de care biroul meu nu apucă să se scuture niciodată. Dacă n-ai fi fost tu expeditoarea, probabil că ar mai fi zăbovit acolo, surclasată de urgenţe şi de scadenţe. Dar tu eşti o veche febleţe a mea, consolidată cu anii, deşi răspărul în care trăim m-a, ori poate, mai corect, ne-a împiedicat să ne regăsim laolaltă mai des, convivial, conversativ şi sufleteşte apropiat.   Am luat deci în mînă, cu o vie curiozitate, volumul pe care l-ai pus la cale, stimulat şi de titlul său şi de enigmaticele cifre de pe copertă : „50+1“. M-a ţintuit literalmente pe scaun, scoţîndu-mă din […]