Era un om al tăcerii

Nino era un om mai degrabă tăcut, cuvintele lui erau aruncate cu o anume mirare subsidiară şi cu un zîmbet discret ce părea că se scuză tocmai de rostirea lor şi că oricum îţi propune să le iei sub beneficiu de inventar. Poză, cochetărie, subtilitate a fiinţei obligate a trăi între semeni, între vorbitori? Căci Nino – am mai avut ocazia s-o spun – era altfel. Psihic, emoţional, social. Era din altă stirpe. De aceea degaja o linişte şi-o împăcare ce păreau că vin de altundeva. Acolo unde se întorcea el însuşi cînd, absent la discuţiile celor din jur, se juca cu celebrele lui bastonaşe şi-ntr-un tîrziu, cu mare greutate, revenea în lumea noastră calpă, surîzîndu-ne îngăduitor şi blînd. Poate blîndeţea asta era însăşi marca ţării în care se refugia şi din care revenea cu conexiuni atît de proaspete că te uluia: „o, cîte nu face un cal/ într-o zi de aprilie/ îţi umple/ de iarbă/ oglinda“. Nino se asemăna cu Mircea Ivănescu. Deseori îi surprindeam împreună la vreo bodegă. Schimbau între ei tăceri ironice şi dădeau drumul la cuvinte de probă. Le plăcea să se amestece printre oameni simpli. M. Ivănescu se lamenta formal şi graţios, dansa gavote orale. […]