Iluziile teatrului românesc. Mitul Salvatorului
- 17-12-2009
- Nr. 505
-
Iulia POPOVICI
- Internaţional
- 5 Comentarii
Textul care urmează a făcut, în noiembrie 2009, obiectul unei prezentări publice, în cadrul conferinţei internaţionale Theatre After 1989 in East Central Europe, organizată de Université Libre de Bruxelles (Belgia). Participanţii din România, pe lîngă subsemnata, au fost Ildikó Ungvári Zrínyi şi Alexandra Badea. Nota bene: Toate consideraţiile care urmează au în vedere actul de receptare a creaţiei, nu pe artişti în sine şi opera lor. „Distribuirea“ lor în anumite roluri sociale se produce independent de propriile aspiraţii şi atitudini creative, de multe ori sărăcindu-i. În 2008, o carte a unui istoric al literaturii făcea furori în România. Autorul, Eugen Negrici, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, e una dintre figurile importante ale domeniului, specialist în literatură veche şi literatura română în comunism, autor al singurei antologii critic-analitice de poezie proletcultistă de după 1990 (Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, Editura Fundaţiei Pro, 1995). Cartea se numeşte Iluziile literaturii române şi e o analiză a istoriei literaturii române şi a receptării acestei literaturi din perspectiva unui set de mituri sociale extrem de persistente, care infuzează şi subminează conştiinţa artistică românească. În ciuda potenţialului incendiar al cărţii, care afirmă, negru pe alb, că […]
Imi pare rau ca ICR trimite astfel de oameni. Nu stiu daca se cunoaste ce reprezinta astazi Andrei Serban in SUA si acolo tot cu ” mitul salvatorului”? . Nu cumva el functioneaza universal si atunci ce sens avea sa se refere Popovici la Romania. Putea sa faca o analiza a teatrului contemporan in general. Cu alte cuvinte acest articol nu are obiect, teoretic este slab iar descrirea empirica a fiecarui regizor mai mult decat mediocra. Am dubii in legatura cu acceptarea generala a lui Afrim- nu mai departe de acum cateva numere aparea chiar o asa zisa critica aberanta. Negrici se refera la altceva in cartea lui- la substitute de legitimitate in comunism. Inca doua puncte nu inteleg de ce este introdus Girardet si amuzant cu caminul cultural. Cam jenant ca avem astfel de ” critici” si ca se mai si duc la colocvii in strainatate cu finantari din Romania. Apropo daca ii aplic paradigma de ce vorbeste Iulia Popovici de Girardet la caminul cultural si nu la ULB.
S/a mai scris despre captivitatea in care se afla practica receptarii in teatrul ro, cel mai bun text citit de mine pe tema asta poarta semnatura MIrunei Runcan (vezi liternet, Spectacolul mort, spectatorul captiv şi libertatea de a (nu) merge la teatru). In textul dnei Runcan se simte rigoarea cercetatorului teatral, care stie ca, in confruntarea cu o realitate brutala, solutia nu este tot brutalitatea, adica simplificarea brutala si inghesuirea acestei realitati intr/un tipar usor de expediat pe adresa europenilor, care ne stiu mereu in asteptarea lui Godot. Totusi, in cei 20 de ani, nu esti, draga iulia, singura care te/ai trezit si stii ca Godot nu exista. Ca salvatorul nu exista, asta o stiu deja si studentii de la teatru si sunt convinsa ca sunt ultimii care cred in mitul tau cu salvatorul. Recunosc, nu am scoala de teatru si nu pot depune marturie ca studentii ce trec prin scoala asta nu stau asa cum spui tu, cu gurile cascate ca niste bibilici care se lasa indopate cu bullshiturile despre cit de glorios a fost, este si va fi teatrul ro. Sunt insa un cititor de cronici si n/am invatat din ele ce zici tu ca musai invata cititorii de cronici curente. Uite ce am invatat eu din cronici si din mersul la teatru. Singurul SFINT la care se inchina lumea teatrala ro, ca si intreaga societate ro, este BANUL PUBLIC. El, banul public, este SALVATORUL, si este un spectacol pe cinste sa vezi cum trag toti de banul asta public, de la artisti la politicieni, de la fetze interlope pina la fetze bisericesti. Practica receptarii este intr/adevar falsificata, dar este falsificata de critici dependenti de banul public, prin care teatrele subventionate le deconteaza deplasarile, le platesc onorariile de membri in jurii si comisii; bullshiturile din cronici depun marturie nu despre mitul salvatorului, ci despre interesul cronicarului de a beneficia si el de PRESTIGIUL regizorului despre care scrie si pe care trebe sa aiba grija sa nu il supere. Practica receptarii este fasificata si de biletul subventionat pe care il cumpara spectatorul si in schimbul caruia s/a obisnuit sa sara in picioare si sa aplaude de/a valma orice si pe oricine. Dar despre aceasta practica culturala falsificata a scris excelent MIruna Runcan, eu nu prea mai am ce spune. Decit ca ai scris un text comic, pina la urma poate rizi si tu. Poate ridem impreuna de plimbarea ta la bruxelles. Cum, prin textul tau, le ceri artistilor sa sfideze sistemul finantarii publice, banuiesc ca ai mers pina la capat cu sfidarea asta si ai fost la bruxelles pe bani privati. Nu/i asa? Altfel, despre ce vorbim noi, iulia?!
Daca am inteles bine, prin Iluziile teatrului ro , iulia popovici a dorit sa limpezeazca apele tulburi din practica receptarii, autoarea construindu/si textul pe ideea ca tulburarile/distorsiunile/falsificarile din actul receptarii teatrale la romanii au drept cauza faptul ca, de 20 de ani, lumea noastra teatrala este CAPTIVA unui mare mit, cel al Salvatorului. Iesirea din captivitate si, implicit, salvarea teatrului ro, mai spune iulia, poate veni numa si numa dinspre oamenii de teatru dinafara sistemului supus mitogenezei, respectiv dinafara finantarii publice a institutiilor de spectacol. Oameni dinafara care ignora constient si programatic imperativele succesului teatral, bla/bla/bla. V/am spus deja ca aceste consideratii ale iuliei m/au facut sa rid, sa va explic de ce.
Lucrez intr/o institutie publica de cultura si principala mea ocupatiune este sa/mi storc creierii pt a face rost de bani pt institutii si ong/uri culturale. Si fac rost de bani inventind diverse proiecte sau ajutindu/i pe altii sa redacteze proiecte cu care sa participe la licitatiile lansate de finantatori publici si privati. Carevasazica, completez interminabile cearsafuri de proiecte si paraproiecte, vin la mine si imi cer ajutorul multi oameni din afara sistemului finantarilor publice, oameni care vor sa faca ceva, inclusiv teatru si inclusiv prin caminele culturale de care vorbeste iulia, camine prin care bate vintul saraciei crunte. Tragi/comedia incepe de la faptul ca toate formularele de finantare, dar absolut toate, inclusiv si mai ales cele europene, iti cer sa demonstrezi ca STII si VREI sa obtii SUCCES. Succes in rindurile publicurilor tinta si succes de presa. Iar succesul de presa nu inseamna gazeta de perete din caminul cultural, ci inseamna canale de comunicare de PRESTIGIU, pen ca finantatorul vrea sa fie mediatizat, vrea vizibilitate, vrea ca numele si sigla lui sa ajunga la CENTRU. Asa ca, presupunind ca ar exista, asa cum ne zice iulia ca exista, oameni neinteresati de succes, care vor sa faca teatru/arta doar de amorul caminului cultural/de amorul periferiei, oamenii astia ar trebuie sa fie niste SFINTI, pen ca numa niste sfinti ar rezista sa nu faca succes, asa cum le cere finantatorul. Aoleu! scapam de sfintii fabricati de mitogeneza si dam de alti sfinti!! Nasol. Stati linistiti, sfintii astia nu exista, cum de cele mai multe ori nu exista nici succesul, decit pe formularul de finantare si in paginile gazetelor, pt ametirea finantatorului.
Sa va spun in ce conditii o sa cred eu in artistul neinteresat de succes, care lasa centrul pt caminul cultural. Daca exista artistul neinteresat de succes, inseamna ca exista SI CRITICUL dupa chipul si asemanarea lui, care il va insoti pe bravul nost artist marginal pe drumul spre caminul cultural. No, draga iulia, convinge/ma ca exista un critic care NU vrea sa scrie la o gazeta prestigioasa din centru, observator cultural de pilda, si prefera gazeta de perete a caminului cultural din intorsura buzaului. Exista? esti cumva tu criticul ala? Nu obtii nici un venit de la o institutie finantata din banul public?! Nu faci si tu parte din angrenajul mitogenezei?! Si ce/ai face tu, draga iulia, daca ai fi pusa in urmatoarea situatiune : trebe sa alegi intre a merge intr/un turneu european alaturi de silviu purcarete si o deplasare la caminul cultural din intorsura buzaului, unde un artist marginal te asteapta sa scrii despre el? Ce ai alege tu, iulia?
Tre sa recunosc, textul iuliei mi/a provocat uimire, da\’ si mai mult ma uimeste tacerea de p/acilea! Daca tot am revenit, mai vir o data batzul prin gardul teatrului ro.
Cind am expediat primul comentariu, la subiect am trecut, deloc intimplator, iluzii vs confuzii. Nemultumita de ce am reusit a spune in comentariu si pt ca nu aveam chef si nici timp sa/mi restructurez textul, am incercat sa concentrez in sintagma asta, iluzii vs confuzii, ideile pe care le/am ratat. Si n/am reusit a spune ca eu nu inteleg de ce crede iulia ca teatrul ro este de tot risul, mai pe romaneste, se afla in rahat, din cauza ILUZIILOR sale, de parca ar exista pe lumea asta vreun teatru sau vreun om fara iluzii, indiferent de natzie. Teatrul ro, ca orice organism viu, are bolile lui si textul iuliei nu este nici prima si nici ultima incercare de a/i pune un diagnostic. Cu tot respectul pt incercarea iuliei, imi revendic dreptul spectatorului de teatru si al cititorului de cronici de a/mi exprima mirarea ca autoarea prezentului text una scrie si alta fumeaza. Dar pina la ce fumeaza iulia, merita sa ne oprim asupra ideii ca toata drama teatrului ro porneste de la iluziile sale. Daca iulia cunoaste vreo natzie care se poate lauda cu un teatru lipsit de iluzii, o rog s/o numeasca. In viata unui om sau a unei institutii (pusa si ea in miscare tot de niste oameni), totul, dar absolut totul este construit pe un sistem de iluzii, sistem despre care un filozof zicea ca este „pintenul intregii noastre vieti”. „Suntem genetic impachetati in iluzii si fara balonul umflat cu iluzii ne/am trezi cu sufletul stilcit in fiecare dimineata”, iar luciditatea ne/ar convinge ca nu avem nici un motiv serios sa parasim patul, mai zicea filozoful cu pricina in pragul usii lui interzise. Ma indoiesc ca iulia popovici ar fi avut puterea sa se ridice din pat si sa porneasca spre bruxelles pt a vorbi evropei despre mitul salvatorului la romani, daca propriile iluzii nu ar fi amagit/o ca efortul ei are totusi un sens.
Teatrului ro nu/i strica sa vorbeasca despre iluziile sale, numa ca din felul cum iulia a impachetat iluziile teatrului nost, pt a le prezenta la bruxelles, europenii ramin cu ideea ca in romania toata lumea confunda teatrul cu biserica. Toata lumea, cu exceptia iuliei, se intelege. Poate vi se pare aiurea comparatia cu biserica, dar aiureala nu/mi apartine : a spune ca de 20 de ani se merge la teatru si se scrie despre el in cautarea bezmetica a unui SALVATOR, chiar asta inseamna, ca in ro se merge la teatru ca la biserica, in cautarea unui SFINT in fatza caruia sa ne inchinsm, spectatori si critici, deopotriva.
Daca n/o sa am ceva mai bun de facut, cred c/o sa mai trec p/acilea in weekendul asta, sa va spui de ce m/a facut pe mine sa rid mitul salvatorului.
Tare mult mi/ar placea, draga Iulia, ca textul tau sa stirneasca ceea ce ii lipseste teatrului romanesc. Ce ii lipseseste??? In finalul textului, tu zici ca, daca exista cu adevarat o salvare pt teatrul ro, ea nu poate veni decit dinspre artistii ce „ignora cu buna stiinta si programatic imperativele succesului teatral”. Wow! Eu zic ca, daca exista cu adevarat o salvare pt teatrul ro, ea nu poate veni decit din deschiderea spre dialogul autentic, spre dezbaterea in contradictoriu, adica din libertatea de a ne exprima mirarile, fara riscul de a ne trezi cu etichete pe frunte. Cu ceva timp in urma, chiar in paginile observatorului cultural, alexandru matei a incercat sa deschida o dezbatere despre cit de greu este in romanica sa gindesti in absenta etichetelor. Si comic este, foarte comic este, draga Iulia, ca tocmai tu esti autoarea unui text prin care interziceai unei ziariste de la Cotidianul dreptul la mirare, lipindu/i pe frunte o groaza de etichete, si asta doar pt ca a indraznit a se atinge de unul din “sfintii” pe care tot tu ii pui azi la zid!!! Iti mai amintesti de dezbaterea, care a fost insa imediat inabusita, pe marginea metamorfozelor lui silviu purcarete? Carevasazica, chiar tu esti unul din actionarii FABRICII DE SFINTI, pe care azi o teoretizezi/demolezi cu aerul ca plutesti deasupra fabricantilor, sau cu aerul ca vorbesti din rindurile noastre, ale furnicilor ce ducem in spate sfintii pe care voi, criticii, ii fabricati&aparati.
Ar fi multe de spus despre textul tau, despre iluziile si confuziile din el, dar nu reactiile noastre, ale furnicilor, conteaza, ci cele ale oamenilor de teatru, asa ca le astept cu interes. Pina atunci iti spun doar ca problema teatrului ro NU este mitul salvatorului (te joci cu vorbe pretioase – salvare, mantia providentialitatii, samd), ci TRAFICUL DE PRESTIGIU. Pur si simplu. Marile iluzii din batatura teatrului ro infloresc din cauza traficului de prestigiu, ca datorita nu pot spune, nu avem ce datora unui narav vecin cu paranoia). Apoi, este de tot hazul cum iti inchei tu un text despre iluziile si miturile ce nenorocesc teatrul ro, aruncindu/ne in final in bratele unui alt mit : mitul artistului ce “ignora cu buna stiinta si programatic imperativele succesului teatral”. Sunt de partea ta in sustinerea teatrului social si comunitar, dar slabeste/ma cu iluzia artistului neinteresat de succes, care paraseste centrul pentru periferie, si scena pt caminele culturale. Asa, ca intr/un film al propagandei comuniste, cu un artist repartizat la un teatru din buricul capitalei, dar care refuza repartitia, pen ca vrea sa faca arta intr/un camin cultural din delta.
Un artist autentic da masura talentului sau prin fortza de a SCHIMBA imperativele succesului teatral; vreau sa zic, daca un regizor face teatru la periferie si vocea lui razbate pina la centru, nu vad nici o tragedie pt teatru ro, dimpotriva, inseamna ca artistul cu pricina a SCHIMBAT imperativele succesului teatral si a reusit a spulbera granitele dintre centru si margine. Or nu asta este rostul artistului? sa spulbere granite, sa/i confrunte pe cei din centru cu cei din periferie? In fine, problema artistului marginal e imbirligata rau, mie mi/e foame si la ora asta nu pot gindi limpede, ma minunez doar cum ai SIMPLIFICAT, ORDONAT, JUSTIFICAT si cum i/ai dat tu SENS acestei probleme. Adica, dupa ce il invoci pe Girardet, pt a ne lamuri cum SIMPLIFICA, ORDONEAZA, JUSTIFICA si da sens MITUL, ca fenomen social, tu faci acelasi lucru cu artistul marginal!!!
As avea ceva de spus despre felul cum l/ai ambalat pe afrim, dar ii astept pe fanii lui sa intre in dezbatere. Ca fanii astia sunt o armata, ce naiba fac, pe unde umbla?!!!