Cum şade dracul în oglindă

Un profesor de germană m-a întrebat nu de mult, la o seară dedicată scriitoarei: „Chiar Dv. ne-aţi spus ce simţ extraordinar al limbii are Herta Müller şi ce bine ştie româna. De ce mai e nevoie s-o traduceţi?“. I-am dat un răspuns oarecare politicos şi de aceea neinteresant. La începutul anilor ’90, Herta Müller a scris un superb eseu despre germanii ei de-aici – şi, implicit, despre noi toţi: „Dracul şade în oglindă. – Cum se inventă pe sine percepţia“. Şi mă gândesc acum că într-un fel întrebarea aceea nu era lipsită de noimă (involuntară): chiar aşa, la ce să mai traduci ceea ce-i spus atît de clar „pe româneşte“?! Noi, românii, îi sîntem – ar trebui să-i fim – profund îndatoraţi Hertei Müller. Pentru că ne-a pus în faţă oglinda unei epoci în care ne putem vedea cu toţii, arătîndu-ne totodată şi dracul care şade în ea. Îi mulţumim!