În ritmul sacadat al inimii

Un ritm continuu, interior, al vieţii în toate amănuntele ei, al unei lumi aparent inerte, agonice răzbate din fiecare frază a romanului Hertei Müller. Ca bătaia unei inimi uriaşe, colective, care oferă cadenţa întîmplărilor şi se deghizează sub diferite instrumente ce alcătuiesc o orchestră fantomatică, a cărei muzică funebră e însoţitoare a zilelor din lagăr: lopata de inimă, care „are lama de fier mare cît două capete de om alăturate. E-n formă de inimă şi boltită adînc […] Şi-o cumpănesc bine: lopata de inimă se transformă-n mîna mea într-un leagăn, precum leagănul respiraţiei“; ceasul cu cuc, ce „îi aparţinea Îngerului foamei“, sirenele de la fabrică, „şi ele un fel de ceas, la fel şi norul alb al turnului de răcire sau clinchetele bateriilor de cocsificare“; Madona lunii noi, de la Café Martini, care se leagănă pe secera „foarte, foarte subţire a lunii“, în ritmul „legănatului în gol“ din stomacurile deţinuţilor; uneori totul se desfăşoară în ritmul secundelor ce se tîrăsc în aşteptarea unei morţi, al căratului calupurilor de zgură sau al sacilor de ciment, dar mai ales între cele mai importante momente ale zilei: cele de masă. Kapusta (supa de varză) e momentul de epifanie (culinară) şi unica lumină de […]