O întîlnire de neuitat

Traversez strada Saint Charles şi ajung pe trotuarul drept, în faţa unui bloc banal, văd numărul şi încerc să găsesc interfonul. Nu mai e nevoie, fiindcă din clădire iese cineva, un bărbat. Mă bucur şi vreau să intru, dar bărbatul zîmbeşte, îmi întinde mîna şi spune „C’est moi!“. Îmi dau seama că e Daniel Constantin şi-i răspund „C’est moi aussi!“. Rîdem, ne strîngem mîinile şi urcăm vorbind de toate, de­spre literatură, evident în franceză, fără ca eu să-mi dau seama că nu vorbim româneşte, deşi el este român. Intrasem în jocul lui. În casă, îmi pune tot felul de întrebări… în germană, iar eu răspund, tot fără să-mi dau seama că nu vorbim în română. Mă uit la el cu mai multă atenţie. Un omuleţ. Mic de statură, cu barbă şi ochi vii, cu voce gravă, puternică. Plin de bunăvoinţă, disponibil pentru conversaţie, volubil, prietenos cu o persoană pe care abia acum o cunoştea, despre care nu cred că ştia mare lucru. Doar frazele schimbate în franceză şi în germană, într-un joc graţios, consimţit de amîndoi. Apartamentul, mic, cochet, franţuzesc, în efluvii de muzică bizantină răspîndită discret în toată casa. – Îţi place muzica bizantină? Îi spun că da. Îmi […]