E. Lovinescu, romancier. În căutarea epicului pur (II)
- 17-05-2013
- Nr. 673
-
Antonio PATRAŞ
- ESEU
- 1 Comentarii
Ambiţia de a fi luat în serios ca romancier l-a determinat pe Lovinescu să se dezică de vechea „metodă“ a „momentelor discontinui“, întrebuinţată anterior „dintr-un imperativ temperamental“: „Prin nu ştiu ce schimbare de mecanism creator – afirmă criticul-romancier –, am scris Bălăuca fără nici o întrerupere, de la pagina 1 la pagina 550 a manuscrisului, printr-o creştere organică de care mă credeam pînă acum inapt“ (1.) Să nu uităm, totuşi, că şi celelalte romane fuseseră scrise tot aşa, dintr-un „impuls temperamental“ şi printr-o „creştere organică“, fără nici un plan prealabil şi fără cine ştie ce efort de documentare! Atunci, cum se explică „minciuna“? De ce va fi simţit nevoia Lovinescu să se delimiteze de ceea ce scrisese pînă la acea dată, cîtă vreme metoda „momentelor discontinui“ (specifică ficţiunii melodramatice) a rămas neschimbată? Că aşa stau lucrurile se observă lesne şi din următoarea confesiune, din perioada redactării celui de-al doilea roman din ciclul eminescian: „Lucrul meu merge, pot spune, prodigios; cînd vei fi primit aceste rînduri voi fi avut 200 de pagini scrise – şi ceea ce e mai preţios o linie perfect trasă – cu deznodămîntul gata. Lipsesc fireşte, în minte, scenele de legătură, dar acele vin să se organizeze […]
Postmodernitatea, deci si postromânismul, refuza conceptul de geniu, iar economia de piata ii sorteaza in culturi egale pe profesionistii Bach, Bob Dylan si Florin Salam. De aceea, opiniile contemporanilor despre Mite si Balauca nu prea mai conteaza decât in negocierea unei imagini pentru criticul Lovinescu. Dupa nimicirea mitului Poetului National, publicul de azi ar recepta cu entuziasm republicarea celor doua romane mediocre, mai ales când li se va asigura o promovare inspirata, ca bestsellerului Florinei Ilis, Vietile paralele.