Alice Munro şi triumful prozei scurte
- 25-10-2013
- Nr. 696
-
Ioana OPAIŢ
- Internaţional
- 0 Comentarii
În 2011, cînd am tradus pentru Editura Litera volumul de proză scurtă Prea multă fericire al scriitoarei Alice Munro, nu auzisem niciodată de ea. Era o necunoscută într-o ecuaţie literară. Poate că a fost mai bine aşa: m-am pus pe lucru fără a nutri vreo prejudecată despre proza ei, fără idei preconcepute şi tot felul de aşteptări mai mult sau mai puţin justificate. Am pornit de la zero. Nu m-am împotmolit şi nici nu m-am confruntat cu probleme deosebite în ceea ce priveşte stilistica sau sintaxa. Alice Munro scrie clar, cursiv, la obiect, fără descrieri ameţitor de lungi sau excentricităţi. Are o proză curată, fluidă. Singurul lucru care m-a intrigat, din punct de vedere al tehnicii narative, a fost modul în care uneori trece, pe neaşteptate, de la timpul trecut la timpul prezent (ca în povestirea Radicali liberi), chiar în cadrul aceluiaşi paragraf. Şi totuşi, efectul nu este unul neplăcut – poate, cel mult, descumpănitor. Pur şi simplu, cititorul vede dintrodată totul din perspectiva personajului. Am un mare respect pentru scriitorii care abordează proza scurtă, pentru că, raportat la roman, e mult mai dificil să laşi o impresie durabilă în 20-30 de pagini şi să conturezi personaje solide, […]