Dincolo de Păltiniş (I)
- 13-11-2013
- Nr. 699
-
Paul CERNAT
- ISTORIA IDEILOR
- 8 Comentarii
La 30 de ani de la prima sa apariţie, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura română a fost celebrat, solidar, de mai mulţi membri ai elitei umaniste afine, unii – insideri ai Poveştii sale. În ceea ce mă priveşte, îl consider un eveniment mai semnificativ decît devoalările etice din Dragul meu turnător, de care e legat ombilical. De fapt, aniversarea Jurnalului… nu vizează o simplă carte, fie ea şi de excepţie, ci un discurs legitimator, care a „în-fiinţat“ o comunitate intelectuală cu un set de valori specific. Care a fost „mesajul“ Jurnalului… şi de ce a simţit Gabriel Liiceanu nevoia să scoată atunci din underground – sau din higherground – experienţa acestei Şcoli „idealiste“ cu orizont metafizic? De ce a simţit nevoia să-l expună publicului pe Noica înconjurat de tinerii discipoli? Întîlnirea providenţială cu magistrul s-a produs, cum ştim, în anii „dezgheţului“ (1967-1968), prin medierea lui Henri Wald, iar Jurnalul consemnează ce s-a întîmplat între 1977 şi 1981, după marele cutremur din 4 martie, care a antrenat, simbolic, surparea lentă a regimului comunist. În acei ani, cînd la Păltiniş aveau loc sublime încleştări ale spiritului, „jos“ tectonica era modificată de greva minerilor din Valea Jiului, de mişcarea […]
Vă mulţumesc mult, domnule Cernat!
Venitzi la re-lansarea ABC D’air-ului, maestre Foartza? Totusi intre Temesvar si Bucale nu e chiar o asa mare distanta in ultimul timp, cand pitagoreicele lor sfere tind sa se intersecteze, „octava” secolului XIX tinzand spre „bemol”.
PS Nobil efort cu Procrust, dar cam tarziu – Camil a castigat de mult partida printre intelectuali..
Frumoasa evocare, ponderata si precisa, in stilul de zile mari al dlui Paul Cernat.
Bravo!
Cu brio rondelele dlui Foarta.
era chiar timpul de-a ne uita-n urma & de-a trage linia pe dedesubt.
J.P. (cartea lui Liiceanu) a marcat, fara de discutzie, in anii ’80, lumea care *cetea*. Citindu-l *atunci*, la 27 da ani, imi venea chiar *bine*. Ca, imi parea ca dadea o *solutzie* salvatoare: stai & fa ce faci mai bine, intoarce-te cu fatza de la lume, tre’ sa te *salvezi*, cumva.
Am & scris, maestrului (Noica), mi-a raspuns pe-o carte poshtala minuscula, cam dezamagitor (pentru mine) intrebarilor mele. O am &-acum, cartea poshtala (cred).
Shi, imi scria, la sfarshit, cam asha: ”tzin’te de matematica, dom’le”. Nu, nu ca m-ar fi tentat vorbaraia
philosophica (ce tzine, in *fond* de termenii aia ce nu admit nici un fel de definitzie care-shi merita numele, ca, la urma urmei, istoria Philosophiei e doar lupta cu *definitziile*), da’, vezi-bine: cand e ”lansat” un ”guru”
natzionale, tre’ sa ti duci *la el* ca sa te-ndrume, n-asha?
I-am scris indemnat de bunul meu amic Doru Isac, pe-atunci la Sibiu deja.
Cetind cartea, insa, m-am cam mirat (repet: aveam 27 de ani): cum se face ca inshi in catra *40* au nevoie de un ”guru”?
Ca, tre’ sa fie ceva in *ne-regula cu ei* daca la varsta *asta* au nevoie de-un indrumator?
Shi, uite, acuma, la 57 da anishori, le *dau dreptate*, lor, ”elevilor” de la Scoala de la Paltinish: c-aveau dreptate de-a cauta o *alta perspectiva*. Mai ales in *acele conditzii*.
Shi, *desigur*, ne-au invatzat cei trei *mari* vechi greci cum ca: a) nu tat ce sboara sa mananca; b) nu tot ce se manca chiar sboara & c) ca tre’ trecut, mai totu’, pan filtru’ ratziunii ordinea e, desigur, istorica.
I-au urmat, insa, numarate generatzii de ganditori,
aducand & ei cate-un mic graunte de-”adevar”.
A *ramane*, cum zicea, Liiceanu, (in deradere, & sunt perfect de-acord cu el) ”incremenit pan’ proiect” e cam ”nashpa”.
L-am cetit pe Noica asta vara, intensiv. Mie mi se pare
(ma rog, am cetit in *romaneshte*, publicat in RO) un
philosof , sa-i spunem, ”impresionist”. E doar parerea mea.
Shi, chiar *de-aceea* il pot admira: pentru c-a fost atat de inteligent incat sa poate scrie ”ni se pare” etc.
Fara de indoiala (pentru mine unul): ”bolile” de care ”suferim” noi, romanii, sunt chiar alea indicate de
Noica intr-un volumash din anii ’70.
Pe mine unu’ *nu ma intereseaza* ”legenda” Noica. Observ doar ca Noica, dupa Blaga, e cel mai ”tare” (parerea mea) filosof ”impresionist” roman care-a scris in *Romania* (desigur, cel mai ”tare” e Cioran, care-a scris in Frantza – e iar parerea mea).
Eu unu’ cred ca-i cazul sa-i multzamim lui Gabriel Liiceanu pentru acea carte. Fie & mai tardiv, dupa atatzia ani…Multzam fain, domnule Paul Cernat.
Cele bune,
Nea Marin
Paul Cernat: tocmai de asta mi-era frica, de a doua parte! Ce eroism s-o arunci la cos, sa nu-ti mai iei revansa!
Serban Foarta: bijuterii din care copiez voluptuos: „Nu-i greu sa impletesti un S / Cum cozile de hipocampi, -/ Dar pe un dimb itit din ses / Greu urca pasii unijambi.”
Urca frumos, doi intr-unul, pe Holzwege, in glava cu cite-o tuica metafizica, de pruna.
@Grigore Para: multumesc, dar, vorba tovarasului Nicolae Ceausescu, nu va grabiti s-aplaudati: a doua parte nu ar putea intra intr-o asemenea prefata, dimpotriva…
@Serban Foarta: exceptional! 🙂
Acum aproape şapte ani, în pragul Crăciunului 2006, Gabriel Liiceanu avea să mă provoace, telefonic, la un turnir poetic: compunerea a două rondeluri (fatalmente, pare-se, macedonskiene) şi a două glosse (eminesciene, bineînţeles), pornind de la cutare glumă a lui Constantin Noica, şi anume: „Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici L[iiceanu]. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie [e vorba de imaginea din fruntea acestei excelente cronici, n. m.] şi eu stau într-un picior şi el. Dar eu sînt pe piciorul drept, pe cînd el e pe cel stîng. Acesta e raportul.” (Jurnalul de idei, pp. 314-315)
RONDEL (I)
Magistru-i pe piciorul drept,
Învăţăcelul, pe cel stîng,
Pe ambii ghetele-i constrîng
Procrustian, în ev nedrept,
Cînd mai atroce, cînd nătîng,
Ba chiar de-a binelea inept,
Cu cel ce stă-n piciorul drept,
Cu cel ce stă-n piciorul stîng.
Spre cadră, ochii de-i îndrept,
Surîd că ei (cum să-i deplîng?!),
Întorşi la lume, nu se frîng
Nici unul: înţelept şi-adept,
Stînd pe piciorul drept sau stîng.
RONDEL (II)
Piciorul drept, piciorul stîng,
Piciorul stîng, piciorul drept, –
Care din ele-i mai deştept
Care din ele, mai nătîng?
Răspuns, de la-nţelepţi, n-aştept,
Căci şi-unul, şi-altul ni se frîng:
Piciorul drept, piciorul stîng,
Piciorul stîng, piciorul drept.
Un pas în plus de mai accept,
E că-i în iambu-n care plîng
Tragezii ce,-n coturni, îşi strîng,
Spre-a se umfla mai amplu-n piept,
Piciorul drept, piciorul stîng.
GLOSSĂ (I)
„Sub poveri speculative
Stă la dreapta Gabriel…”
(Andrei Pleşu, Abschiedsduett)
Un raport de o octavă
E-ntre Lună şi-ntre Soare;
Cela de-i poţi spune „Avvă”,
A zăcut în închisoare.
Are dreptu-a-i sta la dreapta
Celui cărui’ i-e adept
Doar alumnul ce, pe treapta
Primă,-şi pune pasul drept.
Amîndoi au stat de veghe
Noaptea-ntreagă, puri şi duri;
Dimineaţa, pe Holzwege,
Au pornit-o prin păduri;
Dacă n-àjungi în vre-o Lichtung,
Lumea-i plată ca o tavă:
E-ntre Wahrheit şi-ntre Dichtung
Un raport de o octavă.
Şapte sunete-s, pe scala
Astromuzicii,-ntre Lună
Şi-ntre Soare, – spune şcoala
Lui Pythagora, ce sună
Cînd auzul tău raportul
Ăsta ştie să-l măsoare…
Dacă nu, pierdut e-acordul
Între Lună şi-ntre Soare.
Graiu,-atunci, se schimbă-n muget,
Mugetul devine ciurdă;
La ce-a mai rămas din cuget
Ni-i urechea tot mai surdă.
Unde să găseşti glagorie
Într-o lume fără glavă,
Şi să-i dai un dram de glorie
Celui de-i poţi spune „Avvă”?
Cadra, mai sub ochi adu-o
Şi te uită cum, pe pietre,
Suie gînditorul duo:
Domnul Noica are ghetre?
Liiceanu poartă ginşi
Albi… Cît o fi ceasul, oare?
Cel din stînga, cu alţi inşi,
A zăcut în închisoare.
Unii-i strigă Wozu Denker,
Alţii, nu, – ca Gabriel;
Oare propriu-i Doppelgänger
Noica l-a găsit în el?…
Cel cu care face cuplu
(Auster şi, precum dreapta,
De exact şi, totuşi, suplu),
Are dreptu-a-i sta la dreapta.
Ambii dau să facă pasul, –
Dar în poza care e
Imobilă ca popasul,
Ei sînt pururi à cloche-pied;
Şi spre unde se îndreaptă
N-àjung, – nici cel înţelept,
Nici cel stînd în coasta dreaptă
Celui cărui i-e adept.
Căci, în crînguri, nu se poate,
De vreo creangă să te-agăţi,
Chit că, „un gătat în toate
Fi’nd, s-ar cuveni să găţi
Şi ’mneata” *, – picat din lună,
Ce-o tot dai cu-„ntîi fu Fapta”;
Ştie fapta-ţi cea mai bună
Doar alumnul ce, pe treapta
Primă,-şi pune pasul drept,
Doar alumnul ce (pe treapta
Celui cărui’ i-e adept)
Are dreptu-a-i sta la dreapta…
A zăcut în închisoare
Cela de-i poţi spune „Avvă”;
E-ntre Lună şi-ntre Soare
Un raport de o octavă.
––––––––––
*La ce fac eu, aici, aluzie, – cititorul e rugat
să afle singur (din, citat, Jurnalul de Idei).
GLOSSĂ (II)
Piciorul stîng, piciorul drept
Ritmează suitorii iambi;
E scara un scalar concept,
Greu urcă paşii unijambi;
Unul pe altul se succed,
Îi doare, însă nu se plîng;
Fac împreună un biped
Piciorul drept, piciorul stîng.
Alcătuiesc un singur mers,
De-aceea nici nu se despart,
Un mers care se face vers
Cînd ritm i-s vorbele cu şart,
Ce bat cadenţa şi o ţin
Pe drumul şerpuit sau drept,
Dînd greş, din cînd în cînd, puţin
Piciorul stîng, piciorul drept.
E între ele un raport
Ce s-ar cădea să fie strict;
Altminteri, e un disconfort
Tot drumul, şi-un amar conflict;
Iar drumu-i odă*, şi-i păcat
Să nu-l slăveşti în ditirambi,
Când inima-ţi, chiar sub lăcàt,
Ritmează suitorii iambi.
Nu-i bine treptele, cînd urci,
Să le tot numeri. Nu sînt scări
Mai lungi ca astea, şi le spurci,
Atunci, cu feluri de ocări.
Nici coborîndu-le, nu cred
Că-i bine să o faci. Accept
Un singur fapt, – sau doar conced:
E scara un scalar concept.
Nu-i greu să umbli braţ la braţ,
Nu-i greu să-nnozi piciorul „ei”
Cu-al tău, prinzîndu-l ca-ntr-un laţ
Într-un tangou sau ce dans vrei;
Nu-i greu să împleteşti un S
Cum cozile de hipocampi, –
Dar pe un dîmb, iţit din şes,
Greu urcă paşii unijambi.
Ci domnul Noica şi Gabriel
Nu sînt un monstru bicefal
Ce urcă,-n aerul bleu ciel,
Într-un văzduh filosofal,
Pe numai două,-n loc de patru
Picioare, – care, chit că şed
În loc, într-un etern stop-cadru,
Unul pe altul se succed.
Pîn’ la cabană nu e mult,
Mai multă-i calea dindărăt…
Se pare cum că omul cult
(Ceea nu-i uşor s-arăt)
Stă-ntr-un picior cum cocostîrcul,
Şi-n rîs de cîte-un biet nătîng
E luat… Cei doi îndură smîrcul,
Îi doare, însă nu se plîng.
Atunci cînd, însă,-adoarme hoarda,
Ei fac ca îngerii din Rai**:
Coboară scara, sărind coarda,
Iar treptele nu i le mai
Ating. – Dacă vă par patetic,
Încalec un velociped!
Ei, într-un rond peripatetic,
Fac împreună un biped.
Fotografia e un leac
Durabil cît un epitaf
La o uitare ce,-ntr-un veac,
Pe fiecare-l schimbă-n praf.
Ferice-s doar cei fără lanţ,
Cei cîţi în haită nu se strîng, –
Ci-şi saltă, ca-ntr-un fel de danţ,
Piciorul drept, piciorul stîng.
Piciorul drept, piciorul stîng
Fac împreună un biped…
Îi doare, însă nu se plîng,
Unul pe altul se succed;
Greu urcă paşii unijambi,
E scara un scalar concept;
Ritmează suitorii iambi
Piciorul stîng, piciorul drept.
––––––––
* Prin falsă etimologie, adică prin paronomază.
** Din Raiul, baremi, al lui Max Jacob.
Felicitari, d-le Paul Cernat: excelent comentariu (prima parte), nepartinitor, echilibrat, subtil (binevenita si schitarea tabloului epocii contemporane aparitiei „Jurnalului”)…si frumos scris!
Citeva citate remarcabile si remarci marunte: „Un mit al Scolii, dar si unul al maestrului spiritual” (mit ar trebui pus intre ghilimele).
„Nu putem, totusi, sa reducem „Jurnalul” la o simpla tehnica de salvare prin cultura din marasmul ceausist.’Salvarea’ identitatii romanesti avansata de Noica reprezenta o reeditare si o transmitere directa catre discipoli a programului tinerei generatii interbelice privind depasirea minoratului cultural.” Justa afirmatie.
Mai putin justa urmatoarea, in a doua ei parte: „Ca acest idealism national a fost instrumentalizat de regim – s-a demonstrat nu o data. Ar fi insa nedrept sa acuzam ‘nationalismul lui Noica’ si incercarile sale de a elabora, stimulat de Heidegger sau de Vulcanescu, o ontologie romaneasca a limbii”. Eu unul cred ca o „ontologie a limbii romane” (ori cea heideggerian-germana!) este un non-sens, o pierdere in arcanele misticii limbajului, fie popular, fie poetic-hölderian ori eminescian! Dovada: chiar de aici se aluneca usor si in mlastina protocronismului: „Mai mult, Liiceanu si Plesu au incercat sa-l scoata pe Noica de sub influenta autohtonismului protocronist si sa-l cistige pentru cauza opusa”.
Cu atit mai mult ca „Noica n-a fost permeabil antisemitismului nici in scurtul episod legionar”.
Si finalul e potrivit: „Privit astfel, Jurnalul de la Paltinis ne apare nu atit ca o ‘supapa’ speculata de Putere pentru prevenirea unei contestatii intelectuale fatise, cit mai ales ca o lovitura cistigatoare in ‘batalia’ pentru imaginea lui Noica si pentru mostenirea simbolica a generatiei sale.”
Fara exagerare, acest comentariu s-ar fi potrivit ca prefata la editia aniversara a „Jurnalului de la Paltinis”. Pacat!