„Corespondenţă de la un colţ la altul“ ca antijurnal de la Păltiniş
- 20-11-2013
- Nr. 700
-
Mihnea MOROIANU
- ISTORIA IDEILOR
- 3 Comentarii
La trei decenii de la apariţie, Jurnalul de la Păltiniş îşi păstrează intacte aura şi potenţialul de fascinaţie conferite de dubla calitate de Bildungsroman intelectual şi de inegalată evocare a ultimului arheu al culturii române, adevărat simbol al vitalităţii şi continuităţii ei, sfidînd capcanele şi vicisitudinile istoriei – filozoful şi magicianul Constantin Noica. Nu mi-e foarte clar dacă autorul Jurnalului era el însuşi pe deplin conştient de această ultimă trăsătură a personajului căruia i-a făcut cel mai complet şi mai convingător dintre toate portretele existente pînă în prezent. Dar ştiu sigur, pornind de la relatările convergente ale unor participanţi la întîlniri mai mult sau mai puţin informale – în special din mediul academic şi al ştiinţelor exacte – cu autorul Devenirii întru fiinţă, că tocmai aceasta era impresia dominantă pe care o lăsa omul de lume şi conferenţiarul. Această concluzie se desprinde şi la lectura altor pagini de amintiri despre Noica – din lucrări atît de diferite ca structură şi abordare –, precum Amintiri ireparabile de Maria Cogălniceanu (Editura Limes, 2004), De la Poarta Albă la Păltiniş (Editura Anima, 2004) de Octavian Nicolae sau Trei întîlniri cu Constantin Noica de Teodor Tanco (Editura Dacia, 2010). Absolutizarea culturii şi a „ispravei […]
mie unuia mi-a cazut *chiar bine* acest material, scris de catre un… ”matematician” (hm… nu shtim ce se ascunde, niciopdata, pa supt o ”profesie”).
Io unu’ *chiar cred* cum ca, un ”Nea Cateta” – nu, nu cum mi-s *io* (ca-s ”Nea Marin”) chiar poa’ sa-i *invetze*, prin *alte* domenii, pe altzii.
Acest articolash – publicat pantr-o revista cetita de mai nime’ – ne *dovedeshte* ca ”nea cateta” nu-s *chiar di lepadat* – io mi-s ”nea marin”, nu ma includ pantre Ei.
Shi-i *chiar admir*, bre! Ca – ma-ntreb *io* – anume *catzi* pot chiar d-a *scrie* cam *chiar asha*?
Raspuns, *cam clar*: nu multzi, o *minoritate* dintre cei care au ”umanioarele” la chiar ”baza”. Nu ma credetz’? Ia de cetitz’ ?
Shi *nu*, nu pentru ca accepta, autorele, sa ma ieie la o bere o scriu pe asta. O scriu, pur & simplu, *din admiratzie*, ca-l admir. Ca e, un om ”rotund”.
Am scris deja destul, m-opresc p-acilea. Am ”inceput” , corespondentza, p-acilea, ca ”dushmani”, ne descoperim *pretini*. Da’ chiar: ce-ar mai fi putea fi scris/spus?
Uite ce: nu ” luatz’ ” lumea dupa ce scrie *odata*. Cand *nu* va convine. Ca, lemea-i, pan’ *genere*, chiar *faina*!
Ma *rushinez*, bre, Mihnea, pen’ acest mesaj care ti ”ciuguleshte”, nespus. Ca, nu mi-s un sicofant – iar tu (& altzii) o shtii/shtitz’ prea bine…
Dar, cand mie-mi place, o *spun*. Da’ di ce nu?
Al tau,
Nea Marin
Toiagului lui Noica i-a lipsit tocmai CADUCEUL care în loc să poată despărţi neghina de grîu, vremurile şi slujitorii s-au afundat tot mai profund în metehne şi boli, iar antrenorii elitelor au fost înghiţiţi de „sporturile de massă” şi elitele dispărînd odată cu-acestea.
Sub presiunea faraonului, Moise a despicat marea agitand un toiag si a facut posibila trecerea poporului ales de la sclavie la libertate. Cine si-ar fi inchipuit miracol mai mare?
Milenii dupa, au urmat atatea declinari incat, intre aparentele certitudini ale servitutii si deranjul mental al libertatii, indivizi si comunitati au avut si se pare ca mai au serioase dificultati in a gasi calea cea dreapta. Miraculosul toiag, devenit biata carja, abia-abia mai sprijina efortul ratacitilor…
Intr-o admirabila rememorare a mortii tatalui, Ana Blandiana are o cutremuratoare revelatie: agonizand sub sedative, parintele ars este consolat de fica ce-i povesteste cate si mai cate sunt pe pamant din cele presupus interesante. Tatalui, damnat in contextul vremii, i se ofera satisfactia ca Hrusciov a picat, moment in care ochii i se deschid si in lumina lor apare limpede ca, in preajma mortii iminente, grelele probleme ale vietii sufera o declasare ireversibila.
Aniversare pentru unii, pentru altii comemorare, toiagul lui Noica arata tuturor diferenta „minora” dintre etica muncii si deontologie. Atunci cand existenta-i temelie iar datoria fudulie oamenii, desi tratati, nu mai sunt vindecati.