Fin de partie: recucerirea inocenţei (II)

Un discurs secundar care porneşte de la raţionalizarea unei relaţii cu textul, relaţie întemeiată pe plăcere, a existat cu mult înainte ca Roland Barthes să teoretizeze „plăcerea textului“. Relaţia criticului cu sine însuşi, conflictul între impulsuri contradictorii şi concomitente ale conştiinţei, ceea ce Barthes numea „perversiunea“ cititorului, lasă întotdeauna urme în discursul critic. Un discurs secundar alcătuit din sentinţe critic- descriptive şi trimiţînd aprope întotdeauna la alte discursuri secundare, dacă nu reuşeşete să capteze totuşi ceva din plăcerea genuină a lecturii are toate şansele să devină plicticos. Este poate util în transmiterea informaţiei, dar nu e interesant decît pentru un număr restrîns de specialişti, izolaţi în relaţia lor de intercomunicare şi resemnaţi să piardă prin specializare comunicarea cu marele public. Istoria literară contempornă încă nu s-a resemnat să accepte această situţie. Nicolae Manolescu este probabil ultimul care o poate admite, el încă scrie animat de iluzia(?) posibilităţii de a comunica la scară mare şi de a influenţa. Se întemeiază în primul rînd pe talentul nativ. Într-adevăr, discursul său, aşa sentenţios-orgolios cum este, nu e niciodată plicticos. El captiveză sau stîrneşte indignare, dar nu adoarme pe nimeni, ceea ce astăzi a devenit un merit esenţial. În momentele sale de graţie, ajunge […]