De ce ar trebui să fim morali?

Atît marii moralişti – Teofrast, Epictet, Seneca, Marc Aurelius, Montaigne, Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld sau Cioran –, cît şi oamenii comuni, cît de cît reflexivi (şi, în fond, aceştia, oamenii obişnuiţi, reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decît mulţimea tăcută sau auzită a condiţiei umane dintotdeauna şi de pretutindeni), au observant adeseori că persoanele puse să aleagă între a fi apreciate pentru inteligenţa lor sau pentru moralitatea lor preferă, cu rare excepţii, cea de-a doua variantă. Iată o constantă de ordin psihologic, care-şi găseşte, pînă la urmă, dezlegarea în orizontul eticii. De ce vor fiinţele umane să fie apreciate ca fiind mai degrabă bune decît cu precădere inteligente – ar fi o reformulare a aceleiaşi chestiuni străvechi şi totodată mereu noi. Interpretările nu puteau să evite, desigur, nici observaţia că prostia nu-i la fel de blamabilă ca imoralitatea, ca răutatea, în genere. E vorba de o idee pe cît de simplă, pe atît de înţeleaptă şi de memorabilă, dacă vrem să ştim ceva cu adevărat esenţial despre ceea ce numim natură umană. Oamenii vor să fie deştepţi, dar vor, mai întîi, să fie în propriii ochi şi, nu mai puţin, în ochii celorlalţi, altruişti, buni, generoşi, curajoşi, blînzi, […]