„Reformare“ în loc de finanţare a educaţiei

 

„How near the truth,
yet how far we seek.

Like one in water crying, «I thirst!»
Like the son of a rich man
wand’ring poor on this earth

We endlessly circle the six worlds.“

Hakuin’s – Song in praise of Zazen

S-ar zice că tema crizei din educaţie este una dintre cele mai frecvent întîlnite în publicistica noastră. Ceea ce frapează, însă, în abordarea ei (chiar şi în raport cu problema aparent înrudită a asistenţei medicale), este un minus de convingere din partea celor care o abordează, care par aproape întotdeauna resemnaţi cu faptul că subiectul acesta nu are nici o şansă să trezească vreun interes cît de cît comparabil cu acela față de scandalurile politice sau financiare sau măcar cît cel față de puţinele teme mai abstracte (corectitudine politică, feminism, conflicte între generaţii, xenofobie sau atitudini pro- şi antiidentitare), pentru care publicul nostru mai are vreun rest de receptivitate.

Înainte de orice, nivelul salariilor este perceput ca infinit mai preocupant decît nivelul educaţiei, deşi legătura indisolubilă dintre cele două ar trebui să fie evidentă, nu numai pentru orice sociolog şi economist, ci şi pentru orice observator cît de cît informat asupra experienţei unor ţări atît de diferite cum sînt Finlanda sau Coreea de Sud. Pe scurt, în ciuda tuturor aparenţelor contrare, nici cele mai luminate segmente ale opiniei noastre publice nu par să fi înţeles încă starea deplorabilă a educaţiei drept ceea ce este, de fapt: Cauza nr. 1 a înapoierii (culturale, economice, politice etc.) a societăţii româneşti actuale.

Experienţa tuturor ţărilor europene sau neeuropene arată că o educaţie de calitate pretinde foarte multe investiţii; iar atîta timp cît „forurile decizionale“ se vor preface că uită acest lucru, România va rămîne pe acelaşi palier de înapoiere de pe care încearcă fără succes să decoleze de peste două decenii şi jumătate.

Ce anume ar trebui făcut şi mai ales ce se poate face, pentru a ieşi din acest blocaj? La prima întrebare, un recent articol al dnei Carmen Muşat („Profesorul – Magister Ludi“, publicat în Observator cultural) a pus punctul pe „i“, evidenţiind inutilitatea valurilor succesive de reforme curriculare neînsoţite de vreun pas spre reformarea statutului social, implicit a calităţii „factorului uman“ chemat să aplice aceste reforme. Că statutul acesta, influenţat în mod decisiv de nivelul salarizării şi, mai general, al investiţiilor Statului, este unul din cele mai scăzute din peisajul nostru social şi că el acţionează ca o adevărată selecţie inversă, extrem de eficientă, a calităţii celor susceptibili să intre în sistem, este, desi­gur, un secret al lui Polichinelle. (Nu vreau, bineînţeles, să contest existenţa anumitor „dascăli prin vocaţie“, care reuşesc să găsească resursele de dăruire şi pasiune necesare pentru a obţine rezultate de vîrf în aceas­tă conjunctură exterioară complet nefavorabilă. Doar că, în loc să dea regula, ei reprezintă, după toate aparenţele, mai degrabă excepţiile în cadrul unui personal didactic din ce în ce mai obosit şi mai apăsat de povara activităţilor birocratice şi a rutinei profesionale. Şi într-o conjunctură în care salariile infinit mai atrăgătoare oferite de firmele private au creat, în ultimii ani, o situaţie cu totul nouă, descurajînd orice opţiune pentru învăţămînt, chiar şi pentru cel superior, din partea celor mai bine pregătiţi absolvenţi ai facultăţilor.)

La rîndul ei, o ameliorare rapidă a acestui statut ar presupune intervenţia unei adevărate voinţe politice, voinţă care nu există şi nu poate exista în rîndurile unor politicieni, dispunînd ei înşişi, în imensa lor majoritate, de o educaţie mai mult decît precară.

Pe de altă parte, direcţia fundamentală spre care se îndreaptă eforturile „reformatorilor“ radicali poate fi cel mai bine apreciată după rezultatele deja obţinute în domeniul în care reforma pare deja finalizată – cel al predării limbilor străine: orice contact al elevilor noştri cu literatura şi cu scritorii clasici ai limbilor studiate a fost complet înlocuit prin aşa-zisa abordare comunicaţională a învăţării ei; în loc de Racine, Molière sau Victor Hugo, de Shakespeare, Goethe sau Schiller (cu inestimabilul lor tezaur de gîndire şi de sugestii morale, estetice sau intelectuale), elevii sînt puşi să studieze texte improvizate despre jocuri, timp liber şi entertainment  –  şi să trăncănească într-un limbaj primitiv şi grotesc, după modelul celui de pe Facebook.

Situaţia pare fără ieşire pe termen scurt, cu atît mai mult cu cît problema în sine a educaţiei, a scopurilor şi a metodelor ei implică (din motive evidente) aspecte şi ramificări ultracomplicate, depăşind cadrul pur organizatoric al unui sistem cum e cel al serviciilor de sănătate şi, trebuie spus, depăşind, de asemenea, nivelul culturii şi pe cel al competenţei „specialiştilor în educaţie“ realmente existenţi la noi. Singura speranţă ar fi o schimbare radicală de atitudine a restului societăţii noastre intelectuale – de la universitari şi cercetători pînă la academicieni şi aşa-numiţii formatori de opinie), care să ducă la o trezire a unor straturi cît mai largi ale societăţii, în ansamblul ei. Pentru aceasta, ar trebui însă ca primii să înţeleagă insuficienţa atitudinii pur reactive a comunicatelor sau a protestelor provocate de simplele excese sau derapaje (de tipul recentelor proiecte de modificare a planurilor învăţămîntului gimnazial prin eliminarea latinei şi dizolvarea istoriei într-un conglomerat de „ştiinţe ale societăţii“), care nu pot fi, în nici un caz, luate drept dovezi ale unei viziuni sau preocupări reale pentru prezentul şi viitorul şcolii, precum şi al societăţii înseşi.

Un fel de Ligă pentru promovarea educaţiei, care să se adauge miilor de ONG-uri şi asociaţii deja existente? O implicare în acest organism a unor intelectuali de renume dispuşi să se angajeze pe termen lung într-o acţiune patronată de personalităţi unanim recunoscute pentru viziunea şi flexibilitatea gîndirii, de tipul academicienilor Solomon Marcus, Alexandru Zub şi Ioan Aurel Pop sau al profesorilor Zoe Petre, Liviu Ornea, Eugen Munteanu, pentru a cita numai aceste nume (în locul „specialiştilor“ anonimi care decid, în prezent, soarta celui mai delicat sector al vieţii sociale din ţara noastră)? Sună, desigur, utopic şi donquijotesc, totuşi s-ar putea să fie imperativul dictat de un minim instinct de conservare şi de spirit de responsabilitate.