Altfel, despre interbelic

Una dintre apariţiile editoriale cele mai incitante, intelectual, din 2015 este volumul tînărului sociolog Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, o carte care ar merita, în mod normal, să provoace dezbateri între cunoscători; o primă discuţie a avut loc, de curînd, la Muzeul Ţăranului Român, dar despre comentarii în presa generalistă nu poate fi încă vorba, iar intrarea tîrzie în circulaţie a cărţii ar putea fi o explicaţie. Oricum, nu avem de-a face cu o apariţie izolată în materie, ci cu o mostră first class dintr-un „nou val“ istoriografic, de natură să schimbe, cel puţin în parte, percepţia asupra istoriei sociale, instituţionale şi politice a interbelicului românesc. Anul trecut au apărut mai multe studii complementare pe teme înrudite, legate, toate, de revizitarea interbelicului. Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică de Dragoş Sdrobiş este doar unul din ele. La Editura Vremea a apărut şi o nouă culegere de documente realizată de acelaşi Zoltán Rostás (Între proiecţii urbanistice şi sărăcie letargică. Bucureştiul arhitecţilor, sociologilor şi medicilor), menită să ilustreze preocupările de sociologie urbană ale Şcolii gustiene; o şcoală percepută clişeizat (şi în fond fals) ca fiind preocupată exclusiv de satul tradiţional. Iar la Editura Tact a apărut o incitantă teză de doctorat a lui Ştefan Guga despre Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, adiacentă cărţii lui Butoi. În fine, dar nu în ultimul rînd, ar fi de semnalat editarea manuscrisului inedit al lui Anton Golopenţia, Îndreptar pentru tineret (la Univers Enciclopedic), un program identitar-generaţionist complementar inauguralelor Itinerariu spiritual sau Manifestul „Crinului alb”.

Pedagogia complexităţii şi pluralismului istoriografic

O întreagă şcoală de tineri sociologi – cu deschidere multidisciplinară – a profesorului Rostás a încercat, în ultimii ani, să recontextualizeze şi să reexamineze de la firul ierbii această epocă idealizată sau, după caz, diabolizată. Cartea lui Ionuţ Butoi se înscrie în aceeaşi serie antimaniheistă, pe linia unei, i-aş spune, pedagogii a complexităţii şi pluralismului istoriografic. Autorul a publicat pînă acum mai multe fragmente din cercetarea sa doctorală în revistele Sfera Politicii, Revista Română de Sociologie, Sociologie Româ­nească, Transilvania, Secolul 21, Observator cultural ş.a. Primele capitole expun, cu rigoarea celui care-şi domină subiectul, cîteva modele-reper ale microistoriei sociale franceze, germane, engleze sau italiene, folosite altfel cu precauţie şi adecvare la obiect. Poate uneori cam scholar – ar fi fost, probabil, de preferat ca Ionuţ Butoi să-şi mai perie puţin, în vederea publicării, formulele de protocol. Nimic conformist, totuşi; din contră, ceea ce frapează e, pe lîngă soliditatea documentării şi calitatea argumentaţiei, curajul intelectual de a supune unei critici sistematice nu doar clişeele despre interbelicul românesc, nu doar stereotipurile la care a fost redus Mircea Vulcănescu, ci şi modernizarea socială şi economică din România precomunistă. Iar acest nou criticism nu se exercită de pe poziţii elitist-spiritualiste sau protocroniste, ci de pe poziţiile unui conservatorism social moderat, deschis şi luminos, compatibil uneori cu sociologia marxistă.

Perspectiva de lucru, multiplu contextualizantă, a fost sintetizată de Zoltán Rostás prin formula „un altfel de interbelic“. Nu e vorba de contrapunerea Şcolii Gusti-Stahl celei a lui Nae Ionescu, deşi recuperarea şcolii monografice din epocă are un rol esenţial, ci despre o deconstruire a opoziţiilor ideologice, reductiv-maniheice, de tip monografişti vs. năişti, stîngişti vs. legionari sau modernişti vs. tradiţionalişti, în favoarea unei ima­gini multiplu contextualizate, bazate pe laborioase cercetări de arhivă şi documente personale.

În definitiv, printre monografiştii gustieni se aflau, deopotrivă, comunişti, legionari şi moderaţi, iar discipolii sau admiratorii lui Nae nu au devenit cu toţii legionari.

Abordarea sociologică întîlneşte, aici, o altă problematică majoră, introdusă relativ de curînd şi în spaţiul românesc: cea despre modernism şi antimodernism, stimulată de reconceptualizările lui Antoine Compagnon, dar avînd în spate o bibliografie internaţională mult mai vastă. Interesant: poate primul autor care introduce, în spaţiul autohton, chestiunea „antimodernului ca ultramodern“ – preluată de la neotomistul francez Jacques Maritain – este Mircea Vulcănescu, într-o conferinţă despre neomedievalismul economic unde critică lectura literală a lui Nicolai Berdiaev (din Un nou Ev Mediu). Tot Vulcănescu semnalează, în Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, convertirea lui Maritain la catolicism de către Monseniorul Vladimir Ghica, căruia îi dedicase broşura Antimoderne, din 1922. Chiar noţiunea de „primat spiritual“, uzată şi abuzată uneori pînă la nerecunoaştere în mediul intelectual autohton, a fost folosită de Maritain, unul dintre maeştrii lui Vulcănescu, pentru a contracara politizarea catolicismului de către Charles Maurras în direcţia „naţionalismului integral“, reacţionar şi antisemit. Cunoscută sub formula „politique d`abord“, acţiunea celui din urmă a fost condamnată în 1926 de însuşi Papa Pius al XI-lea. Că ulterior a ajuns (pentru mulţi) să fie identificată cu metapolitica legionară a „năismului“, pe linia suprapunerii vicioase dintre religie, politică şi mit, e o altă discuţie.

Relaţia cu Virgil Madgearu

În tot cazul, spre deosebire de alte abordări anterioare, cartea lui Ionuţ Butoi nu-şi propune să investigheze derivele politice interbelice din unghi ideologic (deşi nu neagă importanţa unor astfel de demersuri), ci din unghi social şi economic. Mircea Vulcănescu serveşte, sub acest aspect, drept „actor“ privilegiat, angrenat într-o reţea de „roluri“ sociale, iar relaţiile sale cu Virgil Madgearu beneficiază de o atenţie aparte, ca şi cele (binecunoscute, de data asta) cu Dimitrie Gusti şi congenerul Stahl – austromarxist cu care conservatorul creştin Vulcănescu se întîlneşte în mute puncte, unele dintre ele esenţiale.

Butoi are toate motivele să regrete neglijarea în studiile de pînă acum a relaţiei dintre Vulcănescu şi Madgearu, de care – într-a­de­văr – îl legau cercetările economice şi, mai ales, desele colaborări în instituţiile financiare şi economice ale României Mari: „Vul­cănescu nu a fost doar «năist» şi «gustist», cu rezervele de rigoare, ci şi «madgearist»“. O altă pistă de cercetare practic neexplorată pînă acum este cea legată de asociaţiile creştine studenţeşti. Bazîndu-se pe cercetări de arhivă şi de periodice, bogat alimentate de rapoartele interne de activitate ale organizaţiilor şi de documentele Sigu­ranţei, autorul operează distincţii necesare între majoritara UNASCR (dominată de studenţi legionari şi cuzişti) şi ASCR (din care a făcut parte Vulcănescu), asociaţie ostilă naţionalismului xenofob şi taxată de către extrema dreaptă ca fiind apropiată de organizaţii internaţionale protestante.

Foarte incitantă e şi cercetarea şomajului intelectual din rîndul tineretului, ca şi a cauzalităţilor sale multiple – voi reveni, de altfel, asupra lor. Asemenea investigaţii, cărora li se adaugă o cunoaştere cvasicompletă a publicisticii/eseisticii vulcănesciene şi a biografiei acestuia, cu consultarea corespunzătoare a documentelor de familie şi a jurnalului celei de-a doua soţii, publicat în urmă cu cîţiva ani, modifică semnificativ imaginea consacrată (dar distorsionată) a filozofului „tradiţionalist“, „ruralist“ şi „specifist“.

Privite dinspre aceste contexte, inclusiv conservatorismul creştin al lui Vulcănescu se dovedeşte a avea, în pofida legăturilor cu linia organicistă Eminescu-Iorga-Nae Ionescu, resorturi filozofice sau socioeconomice diferite. Şi, mai ales, lipsite de xenofobia sau extremismul altor congeneri. Un alt clişeu demontat este cel al consubstanţialităţii necesare dintre tradiţionalismul ruralist şi extrema dreaptă românească.

Realitatea istorică arată însă că legionarismul, cuzismul şi antonescianismul s-au grefat, adeseori, pe un revoluţionarism modern şi citadin, asumat ca o „civilizare“ violentă, pe model german, a „politicianismului balcanic“ – cazurile lui Mihail Polihroniade sau Emil Cioran stau mărturie. Există nu doar mai multe stîngi şi mai multe drepte interbelice, ci şi mai multe occidentalisme, iar noul filogermanism a fost unul dintre ele.

Dimpotrivă, antimodernismul rural şi spiritualist al unui Vulcănescu (admirator al artei de avangardă şi multiplu specializat în Occident) se dovedeşte rezonabil şi moderat în principiu, cu o componentă anticolonială pe care-o întîlnim şi la Petre Pandrea.

Mai potrivit ar fi să-i dăm însă cuvîntul coordonatorului tezei de doctorat a lui Butoi, sociologul Zoltán Rostás: „Cine crede că ştie totul despre problematicile menţionate nu are sens să se mai obosească cu lectura acestor capitole. Cine conştientizează, însă, că îi pot scăpa lucruri importante în înţelegera adecvată a acestor teme trebuie să ţină cont de contribuţia de faţă. O astfel de persoană poate afla, de pildă, că e facilă identificarea mişcării legionare cu mişcarea studenţească interbelică, pentru simplul motiv că au existat mai multe mişcări studenţeşti – una dintre acestea fiind ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români). Organizaţia amintită, în care a fost activ Vulcănescu, a fost prima grupare studenţească cu care Dimitrie Gusti a început cercetarea (vag cunoscută) a vieţii studenţilor bucureşteni […]. Capitolul dedicat organizaţiilor studenţeşti aduce mai multă claritate şi prin faptul că analizează latura instituţională şi socială a mişcărilor studenţeşti, nu doar pe cea ideologică. Tot aşa de importantă este analiza problemei rurale prin investigaţiile lui Vulcănescu şi ale celorlalţi gustieni, pentru că această problemă ţine de obsedantul decalaj faţă de Vestul Europei. Cercetarea gospodăriei ţărăneşti de către Vulcănescu, aşezată în contextul istoriei reformei agrare şi a intervenţiei Statului aduce, de asemenea, răsturnări semnificative în înţelegerea «reformei rurale», cu efecte ce sunt actualizate pînă în zilele noastre. […] Autorul […] nu militează împotriva maniheismelor şi a generalizărilor eseistice, a lipsei de nuanţe, doar în numele «respectării adevărului», ci pentru că a parcurs literatura de specialitate relevantă şi a strîns datele noi şi necesare pentru a completa/revizui anumite locuri comune din tematica interbelicului românesc. […] Invit cititorii să se gîndească de două ori înainte de a riposta cînd întîlnesc cîte o aserţiune «tare» în paginile acestei cărţi“.

În guvernul Antonescu

Rămîne evident gravă, sensibilă problema – sau drama – intrării lui Vulcănescu (pe post de subsecretar de stat la Finanţe, primul post nepolitic din ierarhie) în guvernul Ion Antonescu, indiferent de motivaţiile ei – discutate aici în toate implicaţiile lor. Rămîne, de asemenea, ca problemă de analizat în detaliu, responsabilitatea fiecărui membru al echipei guvernamentale pentru crimele de război (şi nu numai) care au urmat. Autorul – care nu justifică şi nu relativizează, ci clarifică şi documentează – lasă pentru altă dată studierea acestor aspecte sensibile. Înregistrează însă atent, din mărturile soţiei lui Vulcănescu, dificultatea cu care acesta a luat decizia să intre, în cele din urmă, în guvern, deşi familia îl sfătuise să n-o facă. O cercetare mai amănunţită ar fi meritat rapoartele Siguranţei despre atitudinea diferitelor minorităţi etnice, cu atît mai mult cu cît ele apar filtrate propagandistic printr-o „logică a colectivelor“ şi reprezintă, în fond, ultimele consecinţe ale unei politici statale funeste de omogenizare etnică, responsabile, în mare măsură, de eşecul României Mari; un eşec despre care – observă Butoi – Vulcănescu devenise conştient, după 1940. Efectele Marii Crize economice, cultivarea mesianismului naţionalist în rîndul elitelor şi importul modelului etnocratic german ca antidot al pericolului sovietic au fost conjugate în dezastrul care a urmat. În prelungirea investigaţiilor lui Antonio Momoc din teza sa de doctorat despre Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala Gusti între carlism şi legionarism, ar fi, cred, extrem de util un studiu despre activitatea membrilor Şcolii Gusti în timpul războiului şi al dictaturii antonesciene. De altfel, prezentul volum e asumat dintru început ca parte dintr-un şantier mai vast, în care cazul Vulcănescu devine un punct privilegiat de observaţie şi de interogare a unei lumi care a fost, dar ale cărei efecte încă le resimţim.