Discursul autoritar în critică: de la model la antimodel
- 17-06-2016
- Nr. 827
-
Paul CERNAT
- POLEMICI
- 8 Comentarii
Reacţia lui Nicolae Manolescu din România literară, nr. 24, din 10 iunie 2016 (În loc de cronică literară), la ancheta Observatorului cultural despre autoritatea criticii & cronicii literare era previzibilă: chiar dacă răspunsurile nu-l vizau în mod direct, substratul multora era destul de transparent. Nu ştiu, la data cînd scriu aceste rînduri, ce va spune în a doua parte – anunţată – a acestui articol, dar mi se pare o contribuţie necesară la dezbatere. Mai puţin, mă grăbesc să adaug, P.S.-ul total deplasat la adresa lui Alex. Goldiş, pe care îl va comenta colegul meu, dacă va găsi de cuviinţă. Un articol din 1991 Acordînd o atenţie specială intervenţiei mele, dl Manolescu are dreptate să-mi reproşeze că reiau idei formulate deja, fără să le citez. Atîta doar că nu-i aparţin, cum afirmă domnia sa, lui Mircea Cărtărescu; enunţate fugitiv în Postmodernismul românesc, ele pluteau, de fapt, în aerul generaţiei optzeci. Dacă e să dau necesarele referinţe bibliografice, şi iată că le dau, i-aş reaminti fostului meu profesor un articol cu care, la începutul anilor ’90, a polemizat cordial: „«Forma fixă» a cronicii literare“ de Ion Bogdan Lefter, apărut în Contrapunct, nr. 47/1991 şi reluat în volumul Anii ’60-’90. Critica literară. […]
Paul Cernat și compania nu-și prea dau seama de nivelul mai mult decât jenant al polemicii pe care se iluzionează, probabil, că o și conduc. Ba, mai mult, că poate convinge pe cineva. Cu puțină luciditate și viziune ar trebui să-și canalizeze efortul spre a pune în valoare…valoarea. Oricât de mult l-am critica pe Manolescu, pentru una, pentru alta, nu-i putem nega cultura, coerența în aprecierile critice. Prin reacțiile inconsistente rostogolite periodic în presă, grupul lui Cernat nu face decât să – și etaleze mediocritatea, fiind mai ridicoli chiar decât cei care au vrut să pună mâna pe USR, doar așa ca să aibă și ei o…jucărie cu blazon.
multe nuantari de felicitat in articol. numai ca niciun critic romina nu mai face o distinctie intre valoare si nonvaloare cind face cronica literara. totul este amestec si bunavointa sau rea vointa, dupa cum este enteresul, gasca, arondarea…etc. pacat de scriitori! au ajuns la mina oricui. si, dle Cernat, va asteptam din nou la critica de intimpinare. doar ca dorim sa aveti aceeasi atitudine fata de orice carte, cum aveti in opinii, aici.
dar adevarul e ca Romania literara cade in irelevanta, nu se poate reinventa, e o mentalitate de grup si de clan acolo ca in orice universitate, asociere intelectuala romaneasca!
Din mucegaiurile care dospesc prin bibliotecile patriei se vede bine ca „reteaua nationala” de critici s-a impacat de minune cu discursul totalitar.
Intr-o parte, cenzura ca institutie a interdictiilor de ordin literar, a fost sprijinita intens de cele mai sprintene minti critice, cu consecinta funesta a eliminarii din circuitul vietii literare a oricaror alternative existentiale.
Iar cand a fost vorba de a pune ceva pe masa cititorului, tot reteaua nationala a fost cea care a impus si sustinut canonul impus de cenzura ideologica. Nauci, in cautarea unei harti care sa decripteze realitatea, cititorii, odata cu soparlele homeopatice, au inghitit tone de maculatura prezentate astutios ca opere de arta ale unor mari caractere.
Tocmai acea intocticare intelectuala cronica este cauza nostalgiei dupa un vis umed ce n-a mai ajuns sa fie si realitate. Critici si scriitori, in deplina solidaritate, au rupt contractul profesional in ceea ce privea o relatie onesta cu cititorii: nu i-au intarit sufleteste, nu au fost deschizatori de drumuri, nu au construit poduri catre restul lumii. Ventriloci abili ai neantului, criticii si scriitorii vremii au pus in opera un tip de discurs sprinten/usuratic despre orice din care a disparut total angajamentul personal.
Teribilul rasunet al capodoperelor nationale contrasteaza dramatic cu lipsa de receptie pe plan extern, semn ca nu au a spune ceva semnificativ lumii.
Sigur ca exista critica, sigur ea traduce/tradeaza alte opere, sigur nuanteaza fara speranta ca va fi cuiva utila. Doar ca, in masura in care este presupusa ca precursor al gandirii proiective, lasa in evanescenta si proiectul si mijloacele de analiza ale acestuia.
problema e ca voi injurati, tot grupul asta, si d ela o teorie a lui Bourdieu voi ati ajuns la a distruge orice cale de comunicare intelectuala si a de imputa spuse si nespuse unor cu care nu sunteti de-acord, mai pe scurt va dedati la atacuri la persoana in masa pe baza unui fanatism ideologic (si altii au ideologii, dar nu-s asa de fanatici si de single-minded! voi va luati prea in serios!)
„acelei epoci care, literar vorbind, a fost superioară perioadei postdecembriste” – adevar care va deranja pe multi, dar care pune problema daca dictatura este mai stimulatoare literar decat democratia. Nu trebuie uitata cenzura si autocenzura, dar, repet, este perfect adevarat ca productia literara din anii comunismului este superioara celei postdecembriste. Manolescu a calcat pe bataturi pe multi cu Istoria sa – mai putin cu „caramida”, mai mult cu compendiul. Povestea lui Agop a ajuns folclor. Paul Cernat: avetzi destule resurse la facultate sa faceti o statistica cam catzi cititori aveau „cronicarii” inainte de 89 (tirajul Rom Lit de exemplu) si catzi astazi – tirajul plus internetul. Tare mi-e ca stau mai prost chiar decat poetii. Literatura romana e in criza, de ce sa ne ascundem. Cum o readucem la nivelul de audienta de dinainte de 89? Aceasta e intrebarea.
@Ontelus DG
Cele spuse de dvs sunt valabile si in alte domenii !
Pe langa observatiile dvs as mai adauga una: modul
in care inteleg unii libertatea este acela de a critica pe toti
(inclusiv pe cei „mari” intr-un domeniu) si de a crea confuzie
de valori (laudand pe unii care nu prea merita) …
Cioran spune undeva că istoria este ironia în mers. Astfel, avem, pe de o parte, importanța și energia intelectuală investită în literatură în predecembrism, iar pe de altă parte, estomparea până la irelevanță a literaturii, inclusiv a criticii literare, în postdecembrism. Sau, de la rezistența prin cultură la rezistența față de cultură. Este fascinant și trist, deopotrivă, că instituția literaturii avea o prețuire mai mare în totalitarism decât în libertate, când majoritatea consideră că valoarea și succesul sunt sinonime, deși cei inițiați știu că nu este așa, dar zeul-piață îi contrazice zdrobitor. Câștigul amar al libertății este că te vindecă de iluzii…