Emilia David predă literatură italiană și limba și literatură Română în Italia, în prezent la Universitatea din Pisa, și este deja autoarea unor studii serioase despre avangardă, publicate în română și în italiană. Cartea despre opera lui Matei Vișniec, rezultată dintr-o teză de doctorat, demonstrează, cu acribie, cum autotraducerea și bilingvismul susțin dialogul intercultural, generează o poetică aparte și produc, în final, succesul de public.
Unul dintre cei mai cunoscuți și mai „jucați“ dramaturgi contemporani, reper dominant la Festivalul de Teatru de la Avignon, Matei Vișniec a rămas în Franța în 1987, la 31 de ani, și a început prin a-și traduce, în vederea integrării într-o altă cultură, piesele scrise în română. Dacă alți scriitori aflați în situația exilului au resimțit traumatic schimbarea idiomului – Cioran s-a desprins cu totul de limba română, Todorov scria despre „dialogism și schizofrenie“, iar Kundera se temea de pierderea autenticității propriei scriituri – , dacă unii au preferat să continue să scrie în limba română – ca Norman Manea –, Matei Vișniec a reușit să capteze resursele de expresivitate din română și din franceză în același timp, stabilind un permanent dialog, o continuă rescriere și transcriere a textelor sale. Un impuls puternic a fost, cu siguranță, nevoia de a lucra cu actorii și cu regizorii francezi, pentru care trebuia să adapteze texte scrise deja în română sau să găsească soluții pragmatice și rapide de comunicare artistică.
Efortul de „a ieși din orizontul mental construit prin practicarea exclusivă a limbii materne și de a pune în dialog două coduri diferite“ duce la transformări importante în modalitatea de a scrie teatru. La nivel tematic, afirmă Emilia David, această mediere culturală se regăsește în tendința de a reflecta la clișeele despre România și despre Europa de Est, propunîndu-le spre reflecție și publicului european. Stilistic vorbind, autorul observă diferențele mari dintre modul de a construi texte dramatice în cele două culturi și hibridizează tehnicile, insistînd, în franceză, pe economia de mijloace („cartezianismul“), iar în română dezvoltînd („potențializînd“) valențele expresive, combinatorii ale limbii. De la un moment dat, Vișniec scrie direct în franceză și traduce ulterior în română, deci va recurge la „soluții cultural-antropologice“ pentru adaptarea spectacolului la public. Un „ajutor“ important vine, în teatru, de la mijloacele nonlingvistice, extratextuale – și cred că ar fi fost interesantă o paralelă edificatoare și între spectacole diferite lingvistic ale aceleiași piese.
Diferențele, traversînd trei etape, de la bilingvismul incipient, trecînd printr-o etapă intermediară și pînă la cel total, se stabilesc pe mai multe paliere: de la precizări, explicații, reformulări, procedee fonetice, nevoia de muzicalitate și de ritm, pînă la transformări și adaptări ale textului. Spre exemplificare, în piesa Occident Express, scrisă în 2008 mai întîi în românește, replica orbului către călătorii în direcția Paris sună „Trăiască Regele! Vive la France!“. În versiunea din franceză, autorul consideră mai potrivită pentru context opțiunea cu „A bas les frontières! Vive la France!“, date fiind deschiderea granițelor și dreptul românilor de a călători liberi în Europa.
Sînt însă cazuri în care Matei Vișniec adaugă, taie sau substituie părți, cu efecte mai mari asupra viziunii. În Le retour à la maison/ Recviem, autorul aduce o imagine nouă în autotraducerea în limba maternă: Stalin, Lenin și Troțki jucînd cărți, pentru a evidenția aspecte legate de istoria popoarelor din Estul Europei. Aceste contextualizări – sau creteritorializări“ – se regăsesc de multe ori și la nivelul didascaliilor.
Emilia David rezervă un scurt, însă dens capitol problemei „centralității cuvîntului“ în teatrul european începînd cu anii ’80-’90, asociată cu „estetica mijloacelor sărace“. În acest context, „teatrul descompus“ al lui Vișniec, vocația fragmentului „acreditează în ordinea scriiturii proliferarea microstructurilor textuale și prezența unui personaj-performer […] și configurează – în consecință – unele practici asimilabile experiențelor de performance act“. În egală măsură teatrul scris de Matei Vișniec se deschide, poate mai multe decît oricînd, către realitate, către social: „Omul închis într-un cerc, omul torturat de prezența unui cal, atletul care nu se mai poate opri, «omul-pubelă», orbul cu telescop, iluzionistul care face să dispară lumea compun o galerie de tablouri neliniștitoare, oglindă onirică îndreptată spre realitatea înconjurătoare. Personajele suferă de psihoze, de paranoia și de halucinații produse de izolare sau de război, de spălări pe creier și de ploi acide, toate fiind boli și strategii care controlează pulsiunile psihologice colective“.
Citind cartea Emiliei David, sesizăm performanța operei lui Matei Vișniec, la care a contribuit în mare măsură bilingvismul său: ne prezintă traume nevindecate ale memoriei colective în variante artistice „personalizate“.
Emilia DAVID
Consecințele bilingvismului în teatrul lui Matei Vișniec
Editura Tracus Arte, 2015, 580 p.