Semnalam săptămîna trecută două numere dintr-o revistă-caiet ce apare din 2011 la Paris, la iniţiativa şi sub conducerea editorului, eseistului şi prozatorului Philippe Barrot, Chroniques du çà et là. Numerele respective (8 şi 9/2016) sînt consacrate unor literaturi europene „marginale“ – din Bulgaria, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Ţara Galilor, Slovenia, Cehia, Ţările de Jos, Portugalia, Scandinavia –, prezentate atractiv şi cu detalii suficient de relevante. Articolele cu funcţie contextualizantă sînt urmate de fragmente din cărţile unor autori (bulgari, greci, maghiari etc.) contemporani – proză, cel mai adesea, dar şi poeme – şi de liste bibliografice minimale, foarte utile, însă, avînd în vedere cît de puţin sînt cunoscute (nu numai la noi!) o parte dintre literaturile acestea (cu excepţia celei portugheze, poate, şi – întrucîtva – a literaturilor scandinave). Se adaugă un material fotografic bogat, profesionist – pentru că, aşa cum subliniam şi în articolul precedent, în paginile revistei Chroniques du çà et là relaţia dintre text şi imagine este evidenţiată şi chestionată număr de număr.
Am notat, data trecută, cîteva observaţii în marginea dosarului pe care publicaţia pariziană îl dedică literaturii bulgare. Aleg, de această dată, amănunte cu un anumit potenţial de interes despre alte literaturi din seria amintită. Desigur, cele două numere ale revistei şi întreaga suită de teme propuse spre reflecţie şi de întrebări cu răspuns deschis formulate ca atare sau doar sugerate aici ar putea constitui preambulul unei discuţii mai largi despre locul literaturilor marginale în ansamblul aşa-numitei „Republici mondiale a Literelor“ de azi. Tot astfel cum, în particular, pentru noi, cei aflaţi într-o zonă „periferică“, iniţiativa revistei Chroniques du çà et là ar putea fi o bună ocazie să ne întrebăm, cu toată onestitatea, cît de bine cunoaştem sau sîntem dispuşi să cunoaştem literaturi cu un statut similar celui al literaturii române. Pentru că, din păcate, indiferent dacă sîntem „naţionalişti“ sau „globalişti“ (două poziţii extreme, evident…), continuăm să ne raportăm cvasiexclusiv la „literaturile mari“, ignorîndu‑le, cel mai adesea, pe cele „marginale“. Resorturile acestei atitudini sînt, poate, psihanalizabile; mă limitez aici la a descrie o situaţie şi la a semnala o problemă. Una identitară, s-ar putea spune – căci obsesia „identităţii“ pare că revine, cu forţa refulatului, în actualitatea noastră culturală…
Revin însă la dosarele din Chroniques du çà et là. Un interviu cu Caherine Fragou – fondatoare (în 1995) a unei agenţii literare ce intermediază relaţii între editorii francezi şi cei greci – este o bună introducere în literatura contemporană a Greciei. Întrebările, bine ţintite, au în vedere actualitatea literară greacă – raportul dintre literatură şi criză (implict aceea economică) în ultimul deceniu –, dar şi teme precum influenţa futurismului sau a suprarealismului, în perioada interbelică, asupra literaturii greceşti sau liniile generale ce definesc această literatură după Al Doilea Război Mondial.
Intervalul 1950-1980 trasează, şi în această parte de lume, graniţele unei epoci agitate din punct de vedere politic, social, ideologic şi, bineînţeles, literar, cu tensiuni, conflicte, dezbateri, probleme greu de tranşat; de o parte, adepţii stîngii, de cealaltă, partizanii blocului vestic, victime căzînd, de multe ori, cărţile – de exemplu, explică Caherine Fragou, romane clasice ale unor autori de stînga ajung să fie puse la index în epoca dictaturii militare (sfîrşitul anilor ’60, începutul anilor ’70). Kazantzakis însuşi ratează Nobelul din… „raţiuni politice“: „Statul grec şi Biserica au făcut totul pentru ca el să nu-l obţină, pentru că era comunist şi ateu“. (Să nu uităm însă că literatura greacă are, totuşi, doi nobelizaţi, în persoana a doi poeţi: Giorgos Seferis şi Odisseas Elytis.) Există în Grecia contemporană – înţelegem din explicaţiile lui Caherine Fragou – o întreagă literatură a războiului civil şi, de asemenea, o obsesie, încă foarte vie!, a acestei teme; cu un efect firesc, scos în evidenţă de un prozator precum Christos Chomenidis: saturaţia, senzaţia de exces – „…iată un autor care a spus: n-am trăit războiul (el s-a născut în 1966), în epoca dictaturii militare eram copil mic […] şi nu am chef ca totul să se învîrtească în jurul acestei probleme. Nu sînt un om de stînga sau de dreapta, ci un om normal… A avut parte de multe critici din cauza asta. În acelaşi timp, a schimbat literatura… Nu doar el, bineînţeles, era ceva care plutea în aerul timpului. Dar el e primul care a spus asta răspicat“. Un nume de reţinut, deci: Christos Chomenidis; ca şi Christos Chryssopoulos, Maria Fakinou, Konstantinos Tzamiotis, Yannis Palavos sau Dimosthenis Papamarkos (ultimii doi prezenţi cu fragmente de proză în acest număr din Chroniques du çà et là). O pagină şi jumătate de referinţe bibliografice – e vorba de volume de proză traduse din greacă în franceză – completează, într-un fel, tabloul literaturii greceşti contemporane schiţat prin dialogul purtat de Chroniques du çà et là cu Caherine Fragou.
Vojtěch Šarše (un tînăr poet şi prozator – născut în 1989 –, traducător din franceză în cehă şi doctorand în litere la Universitatea „Carol“ din Praga) semnează un articol intitulat „Un sfert de secol de literatură cehă“, schiţînd – după o grăbită incursiune în istoria Cehoslovaciei de după Al Doilea Război Mondial şi pînă la dezmembrarea din 1993 –, panorama derutantă a unei literaturi care „nu urmează nici un sistem“. Aproape inclasabilă, dacă e să-l credem pe Vojtěch Šarše, literatura cehă contemporană, reprezentată de autori mai vechi (ca Daniela Hodrová, Emil Hakl, Miloš Urban, Jáchym Topol) sau mai noi (Adam Borzič, Ondřej Buddeus), ilustrează tendinţe foarte variate, imposibil de subsumat unei atmosfere dominante. Am regretat, totuşi, citind articolul lui Vojtěch Šarše, faptul că autorul pare zgîrcit cu detaliile – exemplele de scriitori şi de cărţi la care recurge sînt cam puţine, iar observaţiile cu caracter general menite să dea un oarecare contur panoramei sînt, la rîndul lor, destul de frugale, imaginea rezultată fiind destul de ceţoasă. Anumite notaţii – care intrigă şi incită – ar fi avut nevoie, poate, să fie amănunţite – cum este aceea despre „personajele literaturii cehe contemporane“, care ar fi, „toate“ (?!), „mefiente, nesigure, rătăcite, revoltate împotriva societăţii modernizate şi a mondializării“, situaţie pe care autorul articolului o pune în legătură cu „represiunea suferită de literatura cehoslovacă vreme de decenii“.
Mă mai opresc doar asupra uneia dintre cele paisprezece literaturi „marginale“ cărora li se rezervă cîte un dosar (conţinînd cîte o prezentare succintă, bibliografii şi texte ilustrative – plus fotografii, la fel de grăitoare) în numerele 8 şi 9 din Chroniques du çà et là. Despre „O Ungarie a artiştilor“ scrie Maurice Mourier (fost profesor de literatură la diferite universităţi din Franţa, romancier, eseist, critic literar şi – sub pseudonimul Michel Mesnil – critic de cinema), al cărui articol-eseu începe cu o foarte lapidară şi neconcesivă remarcă a lui Imre Kertész: „Ungaria e fără leac“, apropo de – crede Mourier – „politica aproape burlescă de închidere ideologică“ practicată în ultimii ani de Ungaria lui Viktor Orban; această politică, ostilă faţă de tot ceea ce nu este „«pur» unguresc“, „ne reaminteşte că rasismul şi antisemitismul sînt, poate, parte integrantă din soclul identităţii maghiare“. Totuşi, Ungaria nu e doar asta, ţine să adauge de îndată acelaşi Maurice Mourier, căci există aici, chiar dacă „slabă“, preponderent defensivă, o opoziţie tenace, subminatoare faţă de curentul ideologic dominant; e opoziţia artistului – „a artistului ungar demn de acest nume“ –, care recurge adesea la o strategie a retragerii simbolice în climate mai favorabile: „la Praga, în vecinătatea lui Kafka, în Polonia, lîngă Schultz, altfel spus, în ceea ce rămîne din Mitteleuropa evreiască pe care nazismul nu a reuşit să o distrugă, atunci cînd nu se refugiază, precum Kertész, în Germania ea însăşi criminală…“.
Ideea rezistenţei artistului maghiar în faţa opresiunii ideologice, în faţa unui extremism dominant, este ilustrată prin exemplul a doi scriitori, Péter Nádas şi László Krasnahorkai, care „încarnează bizareria şi excelenţa unei ţări modeste […], dar care are artişti de prim ordin, izolaţi într-o masă ce-i ignoră sau îi dispreţuieşte“, „mai mult cetăţeni ai lumii decît autori ai locului (dacă nu luăm în calcul limba şi sensibilitatea lor singulare)“. În ceea ce-l priveşte pe Krasnahorkai („cel mai tînăr dintre muschetarii unguri“, pe care „Kertész îl preţuieşte în cel mai înalt grad“), literatura acestuia comunică „Occidentului adormit“ mesajul unei „profeţii violente“. Ideea că un mesaj de prospeţime ar putea veni tocmai din direcţia literaturilor/culturilor „mici“, „marginale“ nu e, de altfel, nou. Rămîne de văzut dacă această speranţă se va vedea, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, confirmată.
Aşteptăm, în seria iniţiată de Chroniques du çà et là, şi dosare ale altor literaturi europene marginale – poloneză, sîrbă, croată, albaneză şi, evident, română…