Invitat la Bucureşti în 1990, în condiţii economice dificile, imediat după căderea lui Nicolae Ceauşescu, Patrice Chéreau a acceptat să onoreze propunerea noastră, a lui Patrice Martinet și a mea, cu o condiţie: „Nu pot să vin fără HMI“ – adică acele proiectoare pe care le descoperise în epocă şi care, pe scenă, furnizau o lumină razantă, directă, precisă, fără contraste, lumina autostrăzilor. El se îndepărta de umbre pentu a se concentra pe evidența corpurilor și a mișcărilor: o nouă epocă a luminilor începea.
Tehnologia şi „prizonierii săi îndrăgostiți“
Chéreau adoptase această manieră ce i se părea pertinentă pentru teatrul său de la finele anilor ’80, mai ales pentru punerile sale în scenă după textele lui Koltès. El abandona incertitudinea aceea gri, ambianţa aceea fluctuantă, ce corespunsese înainte stării sale de spirit, vrînd să acorde, de acum încolo, prioritate vizibilității interpreților săi, cum se întîmplă în La solitude des champs de coton/Singurătatea cîmpurilor de bumbac. În conferinţa publică, s-au exprimat multe elogii la adresa acestei mizanscene epurate, în care actorii erau constant acompaniaţi doar de eclerajele proiectoarelor HMI: „Încetaţi, le-a răspuns Chéreau rîzînd, la Paris am un decor adevărat, bine conceput şi serios construit“. Dar mai tîrziu, cînd a reluat, pentru a treia oară, textul, a mizat numai pe lumini şi a renunţat la decorul material, în favoarea imaterialităţii eclerajelor. Atunci, la Paris, am recunoscut efectul eliberator al turneului din România. Lumina devenise un partener al actorilor şi pusese stăpînire pe scenă!
Adevăratul „prizonier al luminii“, pe care a constituit-o în adevărată semnătură scenică, chiar de marcă abuziv promoţională, rămîne Robert Wilson. El și-a construit opera teatrală pe „altarul“ eclerajelor splendide şi plastice, graţie celor mai recente tehnologii de iluminat, al căror maestru indiscutabil a sfîrșit prin a deveni. Refractar obscurităţii şi umbrei, ca și nuanțelor de lumină subtil tratate, Wilson îşi propune să lucreze cu lumina tranşantă, organizată pe baza unor planuri strict decupate, alcătuind o paletă savant compusă, dar lizibilă, afişată, perceptibilă în ansamblul ei: Wilson este primul mare designer al eclerajelor. Un geniu care, graţie tehnicii, dar şi contactelor cu artistul pe care-l apreciază cel mai mult, Andy Warhol, a impus o estetică a luminii în raport cu care orice alt maestru de lumini trebuie să se definească pro sau contra! În Franța, Germania sau Italia.
Impactul noilor tehnologii, ca odinioară, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, apariţia iluminatului cu gaz sau a celui electric, este indeniabil, şi revoluţia wilsoniană i se datorează. Ea se dezvoltă sub semnul acestor noi tehnologii, este consecinţa lor indiscutabilă. Wilson a confirmat și a impus generația „luminii“ în teatru.
Între lumină și tehnologie există relații concrete, materiale, ce au avut consecințe directe chiar asupra scriiturii teatrale sau, mai tîrziu, a regiei. Cum să nu amintim că actele tragediilor raciniene trebuiau să respecte durata de ardere a lumînărilor pentru a putea fi înlocuite la pauză şi că naturalismul lui André Antoine ori realismul lui Stanislavski se datorează și descoperirii electricităţii? Şi că, mai tîrziu, a intervenit o convergenţă exemplară între marele regizor de teatru ceh Otomar Krejca şi scenograful său operator de lumini care a inventat faimoasele „Svoboda“? Să nu uităm, totuşi, că un mare număr de artişti s-au confruntat, ani de-a rîndul, cu tehnologii moştenite, cărora au căutat să le exploreze resursele necunoscute, să le pună în evidenţă valoarea mnemonică sau, adesea, să le integreze în proiecte estetice novatoare.
Între tehnologie şi viziunea asupra luminii se instaurează un raport de reciprocitate, de schimb şi de constantă reînnoire. Orice progres tehnologic esenţial afectează opțiunile de ecleraj ale unui artist şi, mai mult chiar, ale unei epoci. Evoluția eclerajelor scenice intră într-un raport direct cu metamorfozele tehnologiei, care determină nevoia de adaptare sau pe aceea de respingere, mereu pe fond de exces, de opţiuni declarate. Nu totul depinde de nivelul tehnologiei în epocă! Între ea și creatori intervine o dialectică permanent activă! Relaţia e bipartită! Instrumentul tehnic şi geniul artistului…
Jocul cu lumina
Fiecare spectator, dincolo de opţiunile privitoare la spectacol în integralitatea sa, îşi poate rememora o intervenţie punctuală a eclerajului care, în acel moment particular, unic, a „facut sens“, nu atît intelectual, cît mai ales emoţional.
Într-un celebru Rege Lear montat la sfîrșitul anilor ‘60 de Radu Penciulescu, în momentul procesului imaginar intentat celor trei fiice, lumina se aprinde în sală cînd monarhul senil formulează sentinţa testamentară în faţa unei adunări de prieteni protectori: „Nu-i nimeni vinovat, vă iert pe toţi“ – concluzie cristică în plin regim comunist. Lumina reunea, în acel moment, scena tragică şi sala răscumpărată la modul cristic.
În L’âge d’or/Vîrsta de aur, spectacolul de la Théâtre du Soleil, în plină obscuritate, proiectoarele se agită nebuneşte pentru a evoca balansul periculos al macaralei pe care e căţărat tînărul muncitor algerian Abdulah, dublul sacrificial al lui Arlequin. Lumina devine o sursă de angoasă, căci ea semnalează și dificultatea acțiunii respective, și condiția personajului. Lumina produce sens!
În L’arlequin, valet de deux maîtres, am fost martorul unui accident pe care Strehler îl va integra ulterior în spectacol: în urma unei pene de electricitate, pentru a continua spectacolul, actorii aduc sfeşnice cu lumînări aprinse, evocînd astfel trecutul teatrului veneţian. Soluţia aceasta va fi apoi conservată de Strehler, producînd astfel un puternic efect nostalgic!
Şi cum să nu evocăm acel moment de frumuseţe scenică absolută din adaptarea lui Richard III realizată de Georges Lavaudant, La Rose et la hache / Trandafirul și toporul, unde paharele de cristal erau traversate de raze de lumină: vinul şi sîngele se confundau ca într‑un fel de slujbă laică. Adevărată exaltare a ochilor, adevărată poetică a unui artist! Lumina, ca un splendid acompaniament plastic, exalta ambiguitatea lui Shakespeare.
Imposibil, de asemenea, să uiţi acea tranziţie de la intervenţia proiectoarelor, care luminaseră întreaga noapte spectacolul lui Brook cu Mahabharata, la lumina finală a zorilor, ce afirma renașterea acestei lumi, care, după ce suferise chinurile războiului, regăsea pacea care încheia acest parcurs epic. Cît poate seduce dialogul între lumina artficială și lumina naturală! Ca în Curtea Palatului Papilor de la Avignon, în orele dimineţii, cînd se încheia Le Soulier de satin / Condurul de atlaz al lui Claudel, spectacol mitologic al lui Antoine Vitez. Lumina zilei marca victoria asupra nopții și asupra sfîșierii. În ambele epopei, lumina restabilea seninătatea pierdută și recîștigată la capăt de drum. Proiectorului i se substituiau zorii și soarele.
Iată doar cîteva istorii personale, mărturii de spectator care evocă aceste punctum-uri, cum spunea Barthes, legate de lumină ca partener de scenă, ca sursă de evenimente înscrise în dramaturgia spectacolului, lumină revelatoare a unor prezențe regizorale. Lumină care pune în evidenţă şi revelează… un sens. Un sens episodic, imediat, dar conectat la naraţiunea principală a spectacolului, ca un accent poetic pasager, dar memorabil.
Nu poţi uita lumina care creează sens
Dar lumina se împlinește totodată cînd e „anonimă“, cînd reunește ficțiunea scenei și realitatea sălii într-o comunitate. Lumină nu de acompaniament, lumină de asociere subtilă a celor doi termeni care constituie esența teatrului. Lumină a unui ansamblu bipolar indistinct, căci lumină unitară, refractară la opoziția dintre întuneric și vizibilitate. Atunci redevenim persoane care își pot observa vecinul de alături sau din față, atunci fiecare se poate „regăsi singur printre ceilalți“, căci nu mai sîntem uniți prin puterea nopții ce ne face indistincți unii față de alții, ci prin melancolia „clar-obscurului“, acest „andante“ plastic apt să asigure relația democratică între partenerii de prezență care sînt, la teatru, actorii și spectatorii. Azi lumina nu suprimă distanțele, ci le atenuează!
Andrei Șerban aparține, și el, acestei generații a „luminii“ teatrale, căreia, ca partener de vîrstă, i-am resimțit seducția. Și de aceea, fără îndoială, într-un recent interviu, se declara refractar la termenul (adoptat) de „lights designer“, invitînd la utilizarea celui mai vechi, artizanal și mistic, de „lumini“.
Traducere din limba franceză de Adina Dinițoiu