Don Quijote de la Timișoara, Cărtărescu și Holden Caulfield

Am citit, pe Facebook, o pagină din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, scrisă pe 17 septembrie 1973, la vîrsta de 17 ani, pe care-o postase cu cîteva ore înainte. Cuvintele adolescentului Mircea sînt scrise de mînă și conțin, evident, trăsăturile scrisului său de astăzi. „M-a sculat mama. Știam c-o să mă trezească și știam exact cu ce cuvinte“, scrie autorul, printre altele, cu o caligrafie meticuloasă, îngrijită, care are ceva înduioșător de naiv, amintind de scrisul unui copil.

Și pentru că tot ne aflăm în perioada adolescenței și, indirect, și în aceea a copilăriei, iată acum  o poveste, care are o legatură directă cu postarea pomenită mai sus. Cînd mi-am prezentat în luna mai, anul acesta, la Timișoara, cartea Eu, Dracula și John Lennon, a venit  la  întîlnirea cu publicul de la Librăria La Două Bufnițe și o femeie cu un surîs permanent și cu păr lung, șaten, cam la 35 de ani. După lectură, mi-a prezentat-o prietenul meu Marcel Tolcea, cînd ne-am dus cu un grup mai mare la o bere, alături, în Piața Unirii. O cheamă Adina și sîntem, între timp, pot spune, amici, ne-am mai văzut astă vară la Timișoara, într-un grup mai mare; de două, trei ori am mai schimbat uneori cîte-o vorbă, două pe Facebook-Messenger, despre o carte sau alta. Adina a studiat informatică și filozofie, e ageră la minte și pasionată foc de literatură.

După ce am văzut postarea lui Cărtărescu, i-am trimis și ei linkul respectiv și am întrebat-o dacă a citit Solenoid. Mi-a răspuns că încă nu, dar că are cartea și că o va face. Și apoi a scris: „Apropo de Cărtărescu, vrei să‑ți povestesc ceva?“.  „Dă-i drumul“, am zis. Așa că a început să-mi povestească pe Facebook-Messenger o peripeție din 1997, cînd avea 17 ani, precum Cărtărescu în postarea lui de pe Facebook. Mircea Cărtărescu apare, însă, în această poveste a ei petrecută la o vîrstă adultă, în frumosul rol de personaj principal absent. Povestea e tare de tot, am savurat fiecare rînd din ea. Sînt convins că nimic din ce mi-a scris Adina nu e inventat, însă, dacă aș fi inventat eu o astfel de poveste, cam așa aș fi vrut s-o născocesc. Însă viața își scrie singură poveștile ei, care bat orice imaginație.

Am dat deci copy‑paste pe chatul cu Adina și am șters doar scurtele mele replici, prin care o întrerupeam, uluindu-mă sau amuzîndu-mă. Dacă mă uit acum la acest text, văd că are forma unei poezii, ceea ce, de fapt, și este într-un fel. Dar în primul rînd este o poveste lungă, spusă foarte pe scurt. Povestea are cuvinte puține, dar oferă întorsături neașteptate și are un plot solid, cu tot ce trebuie: un început, care stîrnește curiozitatea, un punct culminant și un sfîrșit. Are două personaje principale, ambele feminine, și vreo cinci, șase personaje secundare, tot feminine. Singurul personaj principal masculin este, după cum am spus, absent. Povestea se poate citi la mai multe niveluri: poate fi citită ca poezie, dar, în primul rînd, conține toate ingredientele unui roman picaresc à la Don Quijote de la Mancha, mai bine zis de la Timișoara, mixat cu evidente elemente de Bildungsroman à la Wilhelm Meister și cu ceea ce americanii numesc initiation story, o poveste despre avatarurile copilăriei și adolescenței și dificila trecere în lumea adulților, unde unii nu ajung niciodată, de pildă eu. Și sînt convins că, dacă Adina cea de la 17 ani, din 1997, s-ar întîlni cu Holden Caulfield al lui Salinger, care la fuga lui de acasă, din 1951, avea tot 17 ani, s-ar înțelege binișor.

Mi-am dat deci brusc seama de toate astea recitind chatul și am întrebat-o pe Adina dacă îmi dă voie să public chatul nostru. S-a cam codit, dar știu să mă rog, cînd sînt motivat. Așa că a acceptat, în final, cu mențiunea: „ok, dar mi-e cam rușine de Cărtărescu“.

În adolescență sîntem, evident, mult mai direcți și temerari decît douăzeci de ani mai tîrziu.

 

eram în liceu, Cărtărescu încă nu era o vedetă

 

publicase doar aripa stîngă din Orbitor

eu aveam vreo 17 ani

cartea m-a dat de toți pereții

o adoram

și îmi intrase în cap că trebuie să îl cunosc pe Cărtărescu

 

făceam planuri noaptea, cum să fug de acasă

și mi-a venit ideea

am convins-o pe vară-mea, care avea 19 ani să vină cu mine într-o presupusă tabără la mare

care exista, clasa mea o făcea

și unde eu figuram oficial

dar era mînărie, eu așa le spusesem părinților, că sînt la mare.

 

deci, părinții mei știau că sînt la mare tot planul părea să funcționeze impecabil

mă înțelesesem cu colegii mei să spună la hotel, în caz că sună mătușă-mea acolo, care era telefonistă, că sîntem pe plajă,

apoi noi sunam seara la părinți și vorbeam

chipurile, de la mare,

dar eu și vară-mea fugiserăm prin țară

într-un periplu umanistic

 

la 17 ani am vizitat toate muzeele mari din România

Sibiu, Brașov, București, Iași, Sighișoara

la București era miezul

eu trebuia să îl văd pe Cărtărescu

în Orbitor citisem că stă pe Ștefan cel Mare, nu mai știu ce număr

pe vremea aia nu era internetul ceva important

nu puteam să culeg ușor informații

am coborît la Gara de Nord, m-am cazat rapid la Hotel Grivița și am plecat spre Ștefan cel Mare

cu o liotă de cîini după mine

aveam suită, vară-mea era pe jumătate leșinată

în fiecare clipă îmi amintea că s-ar putea să fie ultima noastră zi pe terra, înainte de a fi sfîșiate de cîinii de la Gara de Nord

ne-am îndreptat spre Piața Victoriei, să o luăm pe Ștefan cel Mare

şi am ajuns la presupusul bloc

unde un comitet de babe m-au luat la chestionat, cine sînt și ce caut acolo

eu nu eram vreo fire tupeistă

le-am explicat că îl caut pe domnul Cărtărescu

și mi-au explicat scurt că acolo nu stă nici un domn Cărtărescu și dacă noi vrem să le facem blocul de rușine, ele cheamă poliția

 

probabil păream curve, dracu‘ știe, deși mă îmbrăcam de-a dreptul indecent de plictisitor la vremea aia

nu am aflat dacă locuiește sau nu acolo, hienele nu ne-au lăsat să intrăm

și ne-au asigurat că sîntem în eroare

îți dai seama că nu am insistat, eu aveam informațiile dintr-un roman de ficțiune, ce șanse aveam să fie adevărat?

eram un copil timid, care doar își dorea enorm să îl cunoască pe Cărtărescu, omul care a scris ceva genial

el nici nu era cunoscut la vremea aia

era cunoscut într-un cerc destul de restrîns, nu avea notorietatea de acum

da

mai aveam muzee de vizitat, dar mi-a rămas inima amărîtă multă vreme

 

era în 1997

cred