Adevărul ca distanţă mobila dansează prin casă

Din momentul în care, în sfîrşit, teoria literară a început să treacă prin examenul propriului discurs, istoria este cea care îşi permite să formuleze propriile teorii referitoare la aceasta. Acest sfîrşit al autonomiei teoriei are, desigur, legătură cu declasarea ideologiilor şi, mai ales, cu aceea a superiorităţii literaturii (poeziei în special) asupra tuturor celorlalte discursuri care vorbesc despre om. Procesul nu s-a încheiat încă, deşi, încă din anii ’80, un anume Stein Olsen îi anunţase moartea1. Situaţia literaturii, la începutul secolului al XXI-lea trebuie evaluată în cele două spaţii de manifestare a ei: cel al „străzii“, unde ea e marfă şi obiect al dorinţei colective, şi cel al cunoaşterii, unde literatura reprezintă un proces de formare în cadrul unei tradiţii, conform conceptului german de Bildung, fie un revelator, un discurs-test pentru cunoaşterea adevărurilor, psihologice, istorice, spirituale. Să nu ne pripim: desigur, argumentul estetic n-a dispărut. Tocmai în numele lui o teorie literară poate fi contestată, dar capcana cea mai subtilă nu e vreo încercare oarecare de totalizare a literaturii la umbra unui model de producere sau mod de întrebuinţare. Literatura e un discurs frumos, sublim, revoluţionar, umoral, sensibil, dar un discurs de semne. OK. Numai că această calitate a ei […]