Adrian Marino. O autobiografie spirituală
- 01-04-2010
- Nr. 519
-
Antonio PATRAŞ
- ÎN DEZBATERE
- 1 Comentarii
Din motive lesne de înţeles, memoriile lui Adrian Marino erau parcă predestinate, înainte chiar de a fi scrise, să provoace scandal în lumea noastră culturală, care nu l-a simpatizat niciodată pe cărturarul acesta inclement, cu morgă de aristocrat şi mofturi europene, individualist ireductibil, cu o prea mare stimă de sine ca să fie acceptat în diverse grupuri de pe nişte poziţii de minimă compatibilitate, orgolios peste măsură, adesea donquijotesc, obişnuind să strîmbe din nas la confruntarea cu realităţile româneşti şi să critice aspru spiritul de improvizaţie, provincialismul, neseriozitatea, odioasele năravuri balcanice, mentalitatea tribală a falşilor „intelectuali“ de prin partea locului. Deşi nu întotdeauna îndreptăţită, atitudinea severă a gînditorului obsedat de sistem şi de filozofia lucrului bine făcut a dobîndit, peste timp, semnificaţia unui sumbru avertisment, şi se cuvine apreciată (azi încă mai mult decît altădată) drept formă de manifestare socială caracteristică unei morale practice de extracţie stoică menite a induce în spaţiul public, pe lîngă gustul ideilor generale, respectul pentru disciplină şi proiecte ambiţioase, pentru austeritate şi consecvenţă, în defavoarea opiniei larg răspîndite privind preeminenţa absolută a talentului (înnăscut, zice-se) în orice activitate spirituală. Conştient că, fără aportul unui program susţinut de muncă şi al unei ideologii coerente, înzestrările […]
din toate punctele de vedere, acest articol mi se pare cel mai apropiat, ca opinie, ca abordare, ca ton si concluzii, curaj al opiniilor.