Adrian Marino – un caz şi un document de epocă

Viaţa unui om singur, amplul volum memorialistic al lui Adrian Marino, apărut, conform voinţei autorului, la cinci ani după moartea sa, marchează, fără îndoială, un eveniment editorial: el a stîrnit deja reacţii, în breasla literară, pe care Marino însuşi le anticipase şi le amînase prin dorinţa publicării postume a cărţii. Dincolo de sensibilităţile rănite însă, cred că, într-adevăr, cartea merită cel puţin o dezbatere printre intelectuali, dat fiind că ea ilustrează nu numai un caz aparte, dar şi – ceea ce reprezintă chiar intenţia autorului – un document de epocă. Şase decenii de activitate culturală, exercitată cu perseverenţă, metodă şi profesionalism de către un adevărat cărturar iluminist – care sacrifică adesea viaţa personală mobilurilor culturale (o cultură văzută ca activă, militantă şi progresistă) – sînt înfăţişate în paginile autobiografice, din perspectiva unui autor care s-a simţit în permanenţă un marginal, un intelectual contra curentului dominant şi care a suferit acut de un persistent complex social.   Ca document, Viaţa unui om singur este, cum spune autorul ei, probabil prima „autobiografie culturală şi ideologică“ (cu excepţia, poate, a Memoriilor lui E. Lovinescu) din cultura noastră, care pune o oglindă crudă, tăioasă – deşi cu deformaţiile ei inevitabile –, în faţa mediilor […]