Alexandru Ciorănescu – după zece ani

Preocupat încă din adolescenţă de toate formele de manifestare ale spiritului şi de rezultatele sale, de cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului, Alexandru Ciorănescu a respins întotdeauna „specializarea“ îngustă, fiind obligat, cum o şi spune mai tîrziu, cînd era în plină glorie, să-şi asume destinul: „Am fost amestecat în prea multe lucruri, în prea multe medii, unul după altul şi unul în altul. În acest moment, nu e vorba nici măcar de o vocaţie, e o obligaţie de a vorbi despre lucruri pe care le cunoşti sau pe care se crede că le cunoşti, chiar dacă nu e în întregime adevărat. Este vorba, deci, n-aş spune de un determinism comparatist, dar de o tendinţă înnăscută şi de condiţii biografice care m-au împins, dincolo de comparatism, către europenism, un europenism apatrid, dacă vreţi, sau de om care are mai multe patrii; eu aş prefera această ultimă definiţie“ (citat dintr-un interviu din 1980, despre Baroc). A început dintr-odată, pe mai multe planuri, cum au început mai mulţi intelectuali străluciţi din generaţia sa: a scris versuri, a tradus, a făcut cercetări istorice, filologice, se interesa de pictură. Venea, de altfel, dintr-o familie şi dintr-un mediu – cel al învăţătorilor de la […]