Cinematografele sînt pustii. Ştiu. Noile producţii ale studiourilor tradiţionale americane – The Big Six sau ce-a mai rămas din ele – sînt cel mai adesea nesărate, vulgare sau melodramatice, comedioare infantile sau superdigitalizări aride, cu scenarii neverosimile. Corect. Filmele independente, la rîndul lor, sînt de regulă ideologiza(n)te, obligatoriu militante, reinventînd aberant realitatea. Fără discuţie. Critica de film împarte, la comandă şi fără discernămînt, calificative la superlativ, de unde o scară a valorilor aplatizată pînă la ridicol. Mai mult, relativiştii şi relativismul au obţinut de curînd şi alte victorii importante: Hollywoodul ca simbol cultural a fost sacrificat şi azvîrlit în noroi – prin efortul şi spre deliciul unei prese-ca-la-mahala –, fapte stupefiante şi acuzaţii grave privitoare la morala sistemului împletindu-se abracadabrant prin spalturi şi site-uri cu o victimiadă aducătoare de notorietate. O mocirlă, de acord. Dar prin această mocirlă păşind, ca spectator neatent, te poţi (încă) răni în pietre preţioase.
Sub lupa domnului Roth
Philip Roth nu a primit nici în acest an Nobelul. Lucru firesc pentru nefireasca Academie Suedeză. Slavă Domnului însă, Ishiguro e un scriitor redutabil. Unul de care, mulţi dintre noi, ne-am apropiat cîndva prin intermediul unei transpuneri cinematografice, The Remains of the Day, un film impecabil lucrat, o a doua treaptă de propulsie pentru romanul său cîştigător de Booker Prize. Ishiguro a avut (şi aici) noroc, pe cînd Roth, nu. Aşa să stea, cu adevărat, lucrurile? Înainte de a încerca să răspund la întrebare, analizînd două recente ecranizări după romane de Philip Roth, permiteţi‑mi să citez din prima reacţie a lui Ishiguro la auzul primirii Nobelului: „Prin unele dintre temele cu care m-am luptat scriind, precum istoria – dar nu numai ca amintiri personale, ci ca fel în care naţiunile şi comunităţile vor să îşi amintească trecutul şi cît de des sînt îngropate amintirile deranjante –, voi fi ajutat, sper, la ameliorarea climatului actual“.
Ei bine, tocmai asta e: ştiţi de unde cred că vine marea deosebire dintre percepţia lui
The Remains of the Day şi cea a filmelor după Roth? Tocmai din încrîncenarea receptorilor americani (a unora dintre ei) de a blama şi de a ascunde tematica şi rezolvările rothiene. A privi la „amintirile deranjante“ din istoria americană relativ recentă folosind claritatea imaginii de tip cinematografic, suprapusă celei deja esenţializate, ieşite de sub lupa domnului Roth, e un risc pe care (de)formatorii de opinie nu doresc să şi-l asume în secolul al XXI-lea.
Libertate sau constrîngere – eterna dilemă educaţională
Publicate la 11 ani distanţă (în 1997 şi, respectiv, în 2008) şi rememorînd evenimente petrecute la (şi mai) mare distanţă unul de altul, American Pastoral şi Indignation surprind două situaţii diametral opuse în istoria educaţiei americane şi, la fel, în cea a relaţiei familiale a tinerilor. Amîndouă, de altfel, cu deznodămînt tragic. Dacă, în Indignation, Marcus Messner, chinuit de culpabilitatea inoculată de părinţi, evadează din mediul domestic conservator şi manipulativ, în American Pastoral în schimb, Merry Levov, acuzînd liberalismul indiferent al părinţilor, îi manipulează ea pe ei, folosindu-şi reale şi inventate complexe.
Ambele ecranizări au avut premiera în 2016. Ambele au fost asasinate în procesul de distribuţie, cifrele lor totale de box office echivalînd cu încasările unei singure dimineţi ale celui de-al… şaptelea weekend al unei calamităţi ca, ştiu şi eu… The Hunger Games. Prohodul cîntat de presă a fost călduţ şi previzibil. Problematica filmelor ne îndeamnă însă, cred eu, la o rapidă (re)evaluare.
Michelangelo Antonioni vorbea cîndva despre felul, cadrul, momentul, compania în care să vezi un anume film ca să ai parte de o înţelegere, de o receptare a lui ideală. Ei bine, în cazul acestor două filme, aş vedea ca ideală vizionarea lor în cuplaj. Cap la cap. Iar ca formulă de audienţă ideală, în acelaşi cinematograf sau (după caz) în faţa aceluiaşi televizor, aş fi fericit să văd, ca în oglindă, personajele esenţiale de pe ecran. Adică adolescenţii gata-să-fugă-de-acasă, alături de părinţii lor, autoritari sau îngăduitori, dar toţi, în mod real, îngrijoraţi de soarta copiilor. Şi asta nu numai la Boston, Chattanooga şi Phoenix, Arizona, ci (mai ales) la Reşiţa, Tîrgu-Ocna şi Mănăştur, Cluj. Fiindcă desprinderea, momentul acesta final al educaţiei unui tînăr, e frînată, bruiată, deturnată de tentaţii şi de circumstanţe familiale, istorice şi politice încă şi mai mult într-un loc unde (printr‑o pripită comparaţie) poţi crede că nu s-a prea întîmplat niciodată nimic.
Modelînd plastilina umană
Nici Roth, şi nici regizorii celor două ecranizări, Ewan McGregor şi James Schamus, nu au în buzunar rezolvarea mutare-cu-mutare a situaţiilor complexe în care se rătăcesc tinerii lor protagonişti, caractere impetuoase cărora le dau viaţă pe pînză Dakota Fenning şi Logan Lerman. Curajul lor vine însă din punerea problemei, în condiţiile în care conflictul dintre generaţii, ca temă, scindează instantaneu o audienţă. Şcoala, ca instituţie, e unul dintre personajele principale aici. În Indignation, universitatea americană de la începutul anilor ’50 e discriminatorie, opresivă, rigidă, plină de tabuuri şi sufocată de ritualuri şi dogme. Produsul final al acestui tip de şcoală fiind absolvenţii cuminţi, respectuoşi, nesiguri, frustraţi, timoraţi, înregimentaţi, lipsiţi de originalitate şi de elanuri intelectuale şi sexuale. În American Pastoral, şcoala, dinamitată de momentul revoluţionar ’68, e brusc neputincioasă, cu garda jos, o instituţie asediată de militanţi al căror ultim ţel e pulverizarea oricăror norme, negarea tuturor valorilor, instaurarea relativismului. Produsul (mă rog, rebutul) acestei şcoli e un „high school or university dropout“. Tinerii nu se mai identifică prin prestigiul şcolilor pe care le absolvă, ci prin prestigiul celor pe care le-au părăsit înainte de a le fi absolvit. Un Columbia dropout e un model de urmat la demonstraţii de stradă şi violenţe de amfiteatru.
În pînză de păianjen
Marcus Messner, proaspăt absolvent de liceu şi jucător de baseball, fiul unui măcelar evreu din Newark, New Jersey, a obţinut o bursă a unei şcoli superioare din Ohio. Studiind, va putea evita înrolarea obligatorie în armată cu direcţia Coreea. În vara de dinaintea plecării la studii, ajută în prăvălia tatălui său şi suportă (cu greu) grija exagerată a unor părinţi care-l sufocă cu dragostea şi sfaturile lor. Interioarele sînt întunecate, presiunea crescîndă. Poveţele tatălui sună ca nişte proorociri negre: „E viaţa ta Marcus, cea mai mică greşeală poate avea consecinţe inimaginabile“. Cadrele se luminează abia după „evadare“: intrarea în campus e însorită, tînărul studios e plin de speranţe. Obedient pînă acum, din dragoste şi din respect filial, MM prinde curaj şi începe să-şi apere punctul de vedere. În camera de cămin, în amfiteatre şi, mai ales, în biroul lambrisat al decanului Caudwell, studentul Messner e dintr-odată locvace, demonstrativ, uşor arogant, deşi în continuare respectuos, pledîndu-şi cauza cu inteligenţă, refuzînd să se mai lase manipulat. Secvenţa de 16 minute (!) dintre Logan Lerman (Marcus) şi Tracy Letts (decanul) îşi are, fără nici o exagerare, locul ei în istoria cinematografiei. De aici (dar nu numai) „bijuteriile“ din titlu. Doi oameni într-un birou. Inchizitorul autodesemnat şi acuzatul care nu-şi recunoaşte această calitate. Adevărata miză a audienţei – libertatea. Cea de mişcare, de gîndire, de expresie, cea sexuală, cea de credinţă. Totul e în joc. Dean Caudwell conduce ostilităţile. Marcus îi ţine, pînă la un punct, piept. Nici o acuzaţie nu e directă, doar insinuări, capcane, o dresură de oameni practicată pe mulţi alţi studenţi înainte. Presiunea din cadru e atît de puternică, încît neliniştea lui Marcus ţi se transmite ca spectator. Simţi că te sufoci. Cînd el cere apă, ţi se face sete şi ţie. Cînd ridică vocea, „Sir, I object to being interrogated like this“, te scoli odată cu el în picioare, aşteptînd contracîmpul ca să dai tu piept cu decanul. Să-l iei de guler pe acest reprezentant al Şcolii care, deşi politicos şi corect în aparenţă, „Sit down please and explain yourself“, îşi permite să-ţi pună la îndoială credinţa, bunele intenţii, echilibrul psihic, deschiderea socială. Ţie, spectatorului, nu (numai) studentului Marcus. Iar cînd perfidia, ipocrizia lui par să fi cîştigat definitiv lupta, însă Marcus şi-l inventează în mod neaşteptat ca aliat pe proaspătul laureat Nobel Bertrand Russell, tu jubilezi.
Atenţia regizorului e mereu scindată între construirea prin dialog a cîmpului de forţe dintre cei doi şi redarea schimbărilor de stare prin mimica acuzatului. Studentul ştie, chiar şi atunci cînd abia încheiata tiradă i-a adus un avantaj, că a mers prea departe, că această mică victorie s-ar putea să-l coste în războiul cel mare. Fiindcă, nu-i aşa, Markie, „cea mai mică greşeală poate avea consecinţe inimaginabile“. Nedreptatea scenei ţi-a uscat gura. Ţi‑e frică şi simţi o senzaţie de vomă. Nu, nu, chiar de vomă! Aşa că nu te miri cînd îl auzi pe Marcus strigînd: „I can’t take any more of this, Sir, I think I’m going to vomit“. Nu mai auzi continuarea replicii, nu-l mai auzi cum bate-n retragere cu „I am not a malcontent“ şi „I am not a rebel!“. Senzaţia de vulcanică indignare e a ta acum, spectatorule, aşa cum ruşinea copilului care îşi vede tatăl furînd o bicicletă în ultima scenă a filmului lui De Sica îţi înroşise cîndva, ţie, obrajii.
Complexata
American Pastoral a fost condamnat la o perioadă de pre-producţie mai lungă de un deceniu tocmai de actualitatea lui tematică. Iar cînd, în fine, a ajuns pe platouri, în scaunul de regizor s-a încumetat să stea, curajos, doar un scoţian. Acel Ewan McGregor care ne-a convins cîndva ca actor în Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann. McGregor şi-a asumat chiar un dublu rol, aflîndu-se în acelaşi timp şi în faţa camerei de filmat, ca interpret al personajului principal Seymour Levov, un Iov al lumii moderne.
Seymour şi Dawn Levov sînt mai întîi de toate doi oameni frumoşi. Ea, o fostă Miss New Jersey, el un fost fotbalist, evreu blond cu ochi albaştri, după care, în tinereţe, fetele mai curajoase strigau pe strada mare „Come back, come back, Levov of my life!“. Soţii Levov sînt mai apoi nişte oameni ajunşi, proprietari ai unei mici fabrici de pielărie şi ai unei ferme de vaci. Sînt anii războiului din Vietnam şi, ca liberali echilibraţi, Levovii sînt pe faţă, dar raţional, împotriva conflictului, împreună cu alte notabilităţi din Newark, New Jersey. Au prieteni, sînt respectaţi, admiraţi, o singură supărare le umbreşte existenţa: Merry, fiica lor, care are un serios impediment de vorbire. McGregor a folosit trei actriţe diferite pentru a surprinde momente cruciale din evoluţia copilului. Ca spectator, eşti în mod natural înclinat să priveşti cu simpatie eforturile fetiţei de a-şi exprima gîndurile fără să se bîlbîie. Şi cauţi în cadru, în jur, motivul complexului de care suferă. Dar nu-l prea găseşti. Părinţii o iubesc şi o încurajează, şcoala o susţine, i s-au aranjat şi vizite la un psiholog privat.
Cu toate acestea, la 16 ani, blonda Merry Levov va deveni „The Rimrock Bomber“, o criminală. Ca scenariu, filmul nu urmează întotdeauna romanul lui Roth, preferînd să refuze unele dintre circumstanţele atenuante/agravante pe care acela le-a avut în vedere. O scenă antologică, de factură nabokoviană, se petrece în cabina camionetei cu care Merry, la 11 ani, şi tatăl său se întorc dintr-o vacanţă la ţară. Fără vreun avertisment prealabil, fetiţa îi cere tatălui s-o sărute. Dar nu oricum, ci pe gură, aşa cum o săruţi pe mama, spune ea, „inocentă doar pe jumătate, altfel obraznică, jucînd în mod precoce rolul unei fete mai mari“, după indicaţiile din text ale lui Roth. Incidentul se încheie diferit la McGregor, dar în ambele cazuri el ne dezvăluie prezenţa unui (viitor) personaj malefic, ale cărui complexe vor părăsi cu vîrsta limitele freudiene admise.
Sub influenţa studenţilor fără şcoală şi a profesorilor radicalizaţi pe care îi întîlneşte la New York, ML ajunge să-şi urască familia, comunitatea, ţara şi să ignore orice principii morale, comiţînd atentate demente, cu bombe, împotriva… capitalismului. Atentate în care mor oameni. Dakota Fenning e dezlănţuită în rolul acestei complexate, despre care Roth ne atenţionase în pagină, prin cuvintele psihologului ei: „Bîlbîiala poate fi o formă extremă de manipulare, neobişnuit de eficientă, ba chiar un mod de comportament specific celor cu tendinţe vindicative“. Vînată de FBI şi găsită (dar nedeconspirată) de un tată care, precum Iov, acceptă să se prăbuşească el cu totul, dar refuză să îşi piardă încrederea în recuperarea ei, Merry e lipsită de remuşcări, militantă pentru noi cauze aberante, dar, iată, nu se mai bîlbîie! A lansa un asemenea film, în căutare de adevăr absolut, astăzi în America, e un imens gest de curaj, atît pentru McGregor, cît şi pentru Lakeshore Entertainment şi Lionsgate.
Dozajul perfect între a educa, a călăuzi, a impune, a sfătui, a interzice şi a dezbate cu un tînăr gata-de-decolare rigorile, capcanele, provocările vieţii e, fireşte, foarte greu de găsit. A nu discuta deloc, ci doar a manipula sau ignora, aşa cum şcoala modernă şi, de multe ori, familia au ajuns să facă, constituie însă o reţetă sigură a eşecului. Prin urmare, două bune ocazii aici pentru educatori, părinţi şi adolescenţi de a ieşi din pasivitate şi, ignorînd haosul mediatic legat de filmul american, de a se folosi de aceste bijuterii filmice.
Cu gîndul ca în vara viitoare să propun redacţiei Observatorului cultural şi cititorilor (tineri) cîteva materiale legate tocmai de ieşirea din peştera lui Platon şi imperiul umbrelor, aşa cum arată el în secolul al XXI-lea, vreau să vă urez tuturor Sărbători fericite, lecturi deştepte şi vizionări pe măsură!