Caderea

Inainte ca Aripa dreapta sa creasca pe trupul neobisnuit, polimorf, fantastic al Orbitorului nu m-am indoit prea mult de rezistenta ineditei arhitecturi prozastice edificate de Cartarescu din materiale rare, pretioase si cu grija slefuite. Aripa stinga si Corpul sint opera unui vizionar de exceptie care lasa intredeschisa „usa dintre sine si cosmos“. Miza e acolo enorma, scriitorul se vrea un plasmuitor inspirat al unei Carti de-a lungul careia un Eu hiperconstient de sine isi cauta, pagina de pagina, originile dumnezeiesti, traversind galaxii de povesti insolite, spatii onirice, suvoaie de imagini revelatorii, fraze construite baroc, perioade retorice cu ritm de incantatie biblica. Pe temelia unei fabule mistice – in fond a unei intuitii simple, esentiale – („sintem omizi si vom deveni fluturi“) se ridica o lume de cuvinte mirobolanta, „un continuum realitate-halucinatie-vis-amintire“. Ceea ce dadea coerenta acestui proiect prozastic cu miza nu doar estetica, ci si metafizica si, totodata, ceea ce il singulariza in contextul literaturii noastre de dupa 1989 era faptul ca toate viziunile, toate biografemele, toate proiectiile unei imaginatii opulente se subsumau unui anumit concept de realitate. Realitatea la care trimitea – in primele doua volume – Orbitorul era, se stie, un concept mai larg, integrator, implicind situarea obiectelor […]