La puţin timp după ce i-a fost acordat Premiul Renaudot 2017 pentru romanul La Disparition de Josef Mengele (Grasset, 2017), Olivier Guez a avut amabilitatea de a-mi acorda – în exclusivitate – un scurt interviu pentru Observator cultural (revistă cu care colaborează, de altfel, în calitate de jurnalist pe teme politice europene). Am discutat despre mizele politice ale acestui premiu, dar şi despre o tendinţă mai generală, în literatura actuală, de a sparge graniţele dintre ficţiune şi nonficţiune. (A.D.)
Dragă Olivier, Premiul Renaudot a fost o surpriză pentru tine? Ce reprezintă acest (prestigios) premiu pentru tine?
Un premiu important reprezintă întotdeauna o surpriză, chiar dacă, odată cu selecţiile succesive, începi să crezi că ai putea avea mai multe şanse. Premiul acesta este o mare satisfacţie, o recunoaştere a mai multor ani de muncă, nu întotdeauna uşoară. E, în cazul meu, şi un vis din copilărie: să obţin într-o zi un mare premiu literar! N-o să uit niciodată acea zi de 6 noiembrie, cînd am ajuns la sediul Editurii Grasset – unde mă aştepta, în capul scărilor, directorul editurii, tocmai ce aflase că obţinusem Premiul Renaudot –, apoi sosirea mea la Restaurantul Drouant, unde se decernează în acelaşi timp Premiul Goncourt şi Premiul Renaudot.
Anul acesta, premiile Goncourt şi Renaudot au fost acordate unor cărţi care se situează la jumătatea drumului dintre ficţiune şi nonficţiune (e şi cazul cărţii tale). Crezi că e vorba de o veritabilă tendinţă a literaturii franceze contemporane?
Cred că e vorba de o tendinţă mondială, nu doar franceză. Oamenii au din ce în ce mai puţin timp să citească: atunci cînd citesc o carte, vor să afle în acelaşi timp şi lucruri noi, nu numai să se delecteze citind o pură ficţiune. E şi cazul meu. Frontierele dintre ficţiune şi nonficţiune au tendinţa să dispară.
Anul acesta, Premiul Goncourt şi Premiul Renaudot au o puternică conotaţie politică – eşti de acord cu acest lucru?
Da, într-adevăr. În cazul meu, e vorba şi de o punere în gardă: e mult mai uşor decît credem să alunecăm pe panta răului. Trebuie să fim atenţi la circumstanţele istorice care pot da apă la moară înclinaţiilor malefice ale oamenilor. Cazul lui Mengele este unul exemplar.
Eşti jurnalist, eseist şi scenarist, autor, printre altele, al volumului L’impossible retour. Une histoire des juifs en Allemagne depuis 1945 (Flammarion, 2007). Cum ai ajuns la ficţiune şi de ce ai decis să te opreşti asupra acestui personaj monstruos al istoriei europene? E o provocare pentru un scriitor!
De-a lungul timpului, am simţit nevoia de a merge înspre ficţiune. Libertatea pe care o dă ficţiunea era tentantă pentru jurnalistul şi eseistul care eram. Mă fascina latura deus ex machina a romancierului.
În ce-l priveşte pe Mengele, această nouă carte se înscrie într-o direcţie a cercetărilor mele începute cu mai bine de zece ani în urmă, cînd m-am instalat la Berlin pentru a scrie L’impossible retour… Sînt obsedat de perioada de după război, de ceea ce a urmat perioadei 1914-1945. Perioada de după sinuciderea Europei. 1914-1945 reprezintă un al doilea război de treizeci de ani, un război civil european, 85 de milioane de morţi. 85 de milioane! De felul în care un continent, o societate, un individ îşi pot reveni dintr-un asemenea şoc. Urmărind fuga lui Mengele în America de Sud, după cel de-Al Doilea Război Mondial, am vrut să explorez ceea ce a devenit unul dintre cei mai răi criminali nazişti. Ce este Mengele după Mengele? N-a fost arestat şi nici judecat, dar oare viaţa a reuşit, ea, să-l pedepsească? Iată întrebările la care voiam să răspund scriind romanul meu nonficţional.
Ai declarat că ai lucrat trei ani la această carte – y compris călătoriile în Germania şi America Latină. Povesteşte-ne puţin experienţa scrierii cărţii, dar şi a documentării din spatele ei.
A fost o muncă în patru etape: lectură, note (am fişat absolut tot ce am citit în materie), călătorii în Germania, Argentina şi Brazilia, şi, în fine, redactarea/scrierea cărţii. Cel mai greu a fost, cu siguranţă, să citesc biografiile dedicate lui Mengele, cărţile despre medicii nazişti şi „medicina nazistă“ în lagăre.
Ce aduce nou cartea ta în ce priveşte misterul „dispariţiei lui Josef Mengele“? Dar în documentarea cazului?
Cartea mea elimină o serie de mituri care circulau în jurul personajului. Ea explorează meandrele perioadei de după război, acea realpolitik a Războiului Rece, tranzacţiile dintre marile puteri, compromisurile şi minciunile. În fine, destinul criminalilor nazişti a fost mai puţin urmărit. Există, sigur, multe cărţi şi romane despre criminalii nazişti, dar destinul lor după război este încă foarte puţin explorat de literatură.
Cum a fost „coabitarea“ cu acest teribil personaj timp de trei ani?
A fost o experienţă stranie să mă gîndesc la Mengele în fiecare dimineaţă, cînd mă trezeam. Cea mai dificilă experienţă, cum spuneam – să mă gîndesc la medicii nazişti în lagărele de concentrare. Un sentiment de-a dreptul vertiginos: ceea ce omul îi poate face omului! Apoi, decăderea lui Mengele de după război m-a impulsionat cumva. Cred că a fost şi puţină plăcere perversă în a-i povesti sfîrşitul patetic…
Ne poţi vorbi despre următoarea ta carte?
Mi-ar plăcea, dar, din păcate, nu sînt în măsură s-o fac. Unul dintre avantajele unui premiu important este libertatea şi timpul pe care le oferă. Am în faţă doi sau trei ani pentru a scrie următorul meu roman…
Interviu realizat de Adina Diniţoiu