Celui plecat

  • Recomandă articolul
Mai întîi a fost privirea: albastră, glacială. Te obliga la răspunsuri precise, sigure, documentate, avertizîndu-te că orice ezitare urma să fie sancţionată. O privire atotcuprinzătoare, din faţa căreia nu aveai cum să fugi. O privire care te intimida dar în acelaşi timp te învăţa să te autodefineşti. Era însoţită de mersul elastic, metronomic, de la un capăt la altul al catedrei din amfiteatrul PIII1, cu pauze de o clipă în dreptul unei agende. Alteori, cu acelaşi mers alert, trecînd aproape în fugă la vreme de ploaie şi atingînd cu palma vîrfurile unui gard viu crescut anapoda. Apoi vocea: cu o rezonanţă neobişnuită pentru silueta fragilă, ea cunoştea explozii violente de rîs atunci cînd ceea ce spuneai era incoerent. Un rîs enervant, care nu putea fi oprit şi care îţi demasca precaritatea. Ultimul a apărut zîmbetul. La început subţire, ironic, testînd capacitatea de a-i răspunde inteligent. Un zîmbet poate neîncrezător în interlocutorul din faţa sa, ce trebuia cîntărit, încercat. În timp de cîţiva ani, a cuprins întreaga faţă. Privirea s-a luminat şi a devenit apropiată, mersul nesigur, aproape somnambulic. Exploziile de rîs au continuat în tonuri stinse, transmiţînd o voinţă a comuniunii dincolo de orice limite fizice. Iar conversaţiile au menţionat […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12883 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }