Cine şi cum promovează literatura română?

În dezbaterea culturală din România au intrat, mai nou, jurnaliştii justiţiari, cei care dau impresia că se pri­cep la toate. După schimbarea conducerii ICR, tot mai multe voci „televizuale“ – a căror competenţă în ma­te­rie de artă este sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire – pun în discuţie criteriile de selecţie a titlurilor şi au­to­rilor traduşi în limbi străine în ultimii şapte ani. Cum Maelstromul politicii dîmboviţene pare să fi atins şi sfera culturii, mulţi au impresia că în acest interval tem­po­ral au fost promovaţi scriitorii „băsişti“ – afirmaţie pe cît de enormă, pe atît de neadevărată. Ba, mai mult, se invocă tot mai des faptul că lipsesc de pe lista au­to­ri­lor traduşi nume grele ale literaturii române contem­po­rane: Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Po­pescu etc. Cum să le explici unor pseudoexperţi (care se pretind liberali) că principiul cerere-ofertă func­ţio­nează şi în materie de politici culturale, nu doar în eco­no­mie? Cum să-i convingi pe cei dinainte convinşi că nimeni, nici măcar preşedintele României, necum cel al ICR-ului (indiferent care ar fi numele lui), nu le poate im­pu­ne unor edituri străine nume de autori sau titluri de cărţi, că traducătorii nativi sînt liberi să aleagă ceea ce vor dintr-o ofertă editorială foarte […]