Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Condiția criticului. Un (auto)portret „en miettes“
Daniel CRISTEA-ENACHE - Cinematograful gol
- 20-01-2012
- Nr. 608
-
Antonio PATRAŞ
- Eseistică
- 2 Comentarii
Observ că, de la o vreme încoace, mulți dintre cronicarii zilelor noastre țin morțiș să se raporteze la literatură „rațional“, fără sentimente, numai prin intermediul conceptelor, într-o manieră pragmatic-utilitaristă, sancționînd alternativa estetizantă, subiectiv-emoțională, „impresionistă“. De partea autorilor educați la școala esteticului înclină însă balanța, ca de obicei, Daniel Cristea-Enache, criticul care a reușit performanța de a scrie comprehensiv, cu un gust sigur și cu bun-simț, despre cei mai importanți scriitori români din toate generațiile. Asumîndu-și mereu un rol secund, modest, de „arbitru“ sau „ghid“ deprins a facilita, prin interpretări adecvate, apropierea dintre scriitori și publicul larg (generic vorbind, critica e operă de „vulgarizare“, de popularizare), cronicarul de la Observator cultural a dovedit că stăpînește la perfecție arta dialogului și că știe să-și pună în valoare ca nimeni altul partenerii de joc. Altminteri, de n-ar fi izbutit să-și mlădieze discursul după interlocutor, ca un gazetar de rasă, cărțile sale de interviuri (cu Octavian Paler, Ileana Mălăncioiu ș.a.) n-ar fi devenit, cum s-a întîmplat, adevărate bestseller-uri. „Nel mezzo del camin“ sau timpul mărturisirii Conștient de propria valoare, Daniel Cristea-Enache nu-i un judecător inclement, un vanitos bîntuit de complexe, nu are mentalitate de jandarm și nici pretenții canonizante. Dimpotrivă, chiar dacă pare nedrept […]
Foarte atentă și bine scrisă cronica domnului Antonio Patraș…
Îmi permit să adaug și eu câteva ”impresii” despre ”Cinematograful gol”, o carte care a făcut drum lung până la mine.
Motto: ”Eu chiar cred că Răul ”omnipotent” poate fi doborît cu o scobitoare – sau cu un bobîrnac. Cum așa, fraiere?Simplu, deștepților. Neacceptând să fii parte a lui.”
(Daniel Cristea-Enache,Cinematograful gol)
Mi-am comandat ”Cinematograful gol” cu convingerea că e o carte ”de unică folosință”.
Orice ”cititor de elită” a întâlnit deja genul acesta popular de carte fină, agreabilă, uneori foarte inteligentă, dar fără urmări. O citești, o uiți, o citești, o uiți. Se publică și se citesc în fiecare zi în lume mii și sute de mii de astfel de cărți. Le vezi pe tot mapamondul în vitrinele elegante ale marilor librării. Le vezi apoi plimbate de oameni cu un aer gânditor prin cafenele, parcuri sau hoteluri de toate felurile. Dai cu ochii de ele fără îndoială în trenuri, metrou sau în avion. Le găsești, dacă vrei, pe amazon.com și, inevitabil, pe tarabele improvizate ale anticarilor, care îndrăznesc să ți le mai propună încă o dată, după ce, poate, le-au citit și le-au uitat și ei.
În plus, știam încă dinainte de-a o citi, datorită promovării, că e o carte fără identitate clară, adică un fel de și-și sau nici-nici, pe lângă mai mulți dar-dar, un hibrid dintre aceia ce dau criticilor mâncărimi fervente de limbă, deși, în fond, e o culegere de texte plătite inițial la număr de caractere și apărute în jurnale cunoscute, de care auzisem, dar pe care nu le citeam. Ca să fiu sinceră până la capăt, după ce am citit câteva prezentări, gândul mi-a și zburat deja la șapca lui Charles Bovary. Da, da, exact la tânărul elev Charles Bovary, din partea întâi, capitolul 1, paragraful 7, care intră în sala de clasă…căci nimic nu se compară cu geniul lui Flaubert în materie de descriere a unui amestec de forme, materiale și culori ce se urăsc între ele, necinstit forțate să stea laolaltă, să se adune într-un tot, doar ca să dea mai apoi, programatic, rețeta însăși a urâțeniei în literatură și viață.
Sper că e destul de clar. Nu mă așteptam să fiu prea impresionată de ce ieșise din jobenul aristocratic al criticului, încrucișat cu basca plebeiană a jurnalistului și cu tichia cu moț a universitarului, cu toate că îl cunoșteam pe deja celebrul autor, din poze și din cronicile sale de întâmpinare, de la televizor și de pe facebook, din câteva episoade, mediatizate sau nu, în care jucase bine, pe rând, în roluri de critic criticând actualul sistem literar românesc, critic demisionând din actualul sistem literar românesc, critic ”Daniel sihastrul” și chiar, pe nedrept ziceau unii, critic ”avocat al diavolului”, doar pentru că se înșurubase foarte strâns într-o poziție obiectivă în cazurile recente de linșaj mediatic (Groșan, Ioan Es. Pop, Breban), ce avea toate șansele să reușească fără intervenția sa și a altor 2-3 adepți ai autonomiei esteticului în artă (problemă foarte plicticoasă, de altfel, ce, parcă, mai fusese pusă și rezolvată de câteva ori în scurta noastră istorie literară), intervenție care a stricat tot cheful, căci pietrele s-au lăsat jos și gloata s-a împrăștiat bodogănind.
Abia când volumul a ajuns, în sfârșit, la mine, s-a sfârșit cu prejudecățile bine ambalate cu care așteptasem să citesc ”Cinematograful gol”. Trebuie adăugat însă că nu regret nimic. Îmi place să fiu o cititoare bună, adică zgârcită în entuziasme iuți și ieftine, sceptică și prevăzătoare, greu de „aburit”, cvasi-imposibil de cucerit, în cazul unui text care nu-mi trezește admirația și prin puterea sa de a lumina în întuneric.
Cartea lui Daniel Cristea-Enache strălucește atrăgător, dar să vedem și de la ce.
Între ”Italum acetum” și ”ironic smile”
Indiferent dacă a mai observat cineva sau nu, ”Cinematograful gol” se poate citi, de la un capăt la celălalt, ca un excelent și sclipitor ”poem” satiric. Nu e vorba aici de satira groasă, plină de sarcasm, ucigătoare chiar, pe care o practică în România unii jurnaliști, ce amestecă veninul cu fierea și revolta ce se-așteaptă remunerată, ci de o manieră ironic-zâmbitoare de a scana, obiectiv și exact, societatea în care a trăit și trăiește, nemeritat poate, cea românească – atât trecută, comunistă, cât și prezentă, greu de botezat chiar după douăzeci de ani – și, din când în când, cea omenească în ansamblu, care e servită în felii subțiri, cu multă miere sau frișcă, pentru a nu-i îndepărta și acri prematur pe cititori.
Aceștia sunt acompaniați peste tot corect și afabil, dar și priviți din pagină cu o bunăvoință ușor ironică, cu un zâmbet în colțul buzelor, și asta fie că deschid ”Bagaje pentru paradis”, unde printre pagini de o emoționantă pietate filială, dau peste o fiziologie completă a ”prietenilor cu blană” sau peste una extrem de reducționistă, dedicată unui mare romancier, fie că răsfoiesc la întâmplare și ajung, să zicem, la pagina 75, la una din puținele tablete care are o temă exclusiv politică, aceasta fiind folosită doar ca pretext pentru o radiografiere executată unui fals patriot sau a mai multora din aceeași tagmă(Un ”patriot”), fie călătoresc pe hârtie alături de turistul amator pe plaja de la Copacabana la ore nerecomandate și sunt jefuiți ca pe vremuri în codrii Vlăsiei, fie chiar au ajuns la finalul cărții și se odihnesc în mărunta frizerie de cartier, un topos mitic în care autorul se retrage la fel ca-n spațiul sacru al amintirilor sale din copilărie, închide ochii și se relaxează, învățând parcă de la oamenii obișnuiți din jurul său, profesioniști ai ras-tuns-frezatului, cum se trage un perdaf unui adversar animat nu de idei, ci de resentimente sau cum să râdă de tăiatul firului în patru, cu care se ocupă unii din colegii săi de breaslă (”Metametacritică”) și neuitând să bage totuși în seamă toate detaliile din desueta încăpere, de la culoarea zugrăvelii, la revistele jerpelite și la recipientele de ”DEZINFECTANT”( ”O frizerie de cartier”).
Autorul practică, mai direct sau mai voalat, de la înălțimea tomurilor teoretice pe care le-a citit și scris, o satiră subtilă, elegantă, mai degrabă ”lirică”, cu rare accese de causticitate, iar observațiile sale critice sunt temperate cu inteligență, reînviind vechile arte poetice ale clasicismului antic, care știa foarte bine cum să împletească diversiunea cu educația, model pe care îl profesează și recomandă și studenților săi, viitori profesori de literatura română( ”Cum învățăm literatura română?”).
Fără îndoială, scriitorul Daniel Cristea-Enache este mai mereu ironic, dar aproape niciodată rău sau nedrept. Spun ”aproape niciodată”, fiindcă am descoperit cu uimire că totuși poate fi și rău și asta tocmai când vorbește despre ”Iluziile scriitorului român”. Dacă, în general, își analizează cu dreaptă măsură și bunăvoință scriitorii aleși, evitând să atace persoanele ce au trudit să scrie, ferindu-se să dea nume și să ”înfiereze” estetic, iată că, rănit poate în orgoliul său de profesionist de către cei care nu i-au perceput ironia vreunei cronici, uită de toate preceptele expuse și teoretizate în tableta ”După cincizeci de ani” și se arată nemilos, nedelicat tocmai cu o scriitoare, pe care nu se sfiește s-o și numească.
Ceea ce împrăștie însă rapid impresia neplăcută este faptul că, în „satirele” sale, nu se ocolește nici pe sine, mergând chiar până la a se prezenta în ipostaze deloc avantajoase, rizibile de-a dreptul, așa cum e cazul în ”Playback”, ”Copacabana”, ”Schȕtzen am Gebirge”, ”Moselstrasse” sau ”Piulision”. N-are rost să mă feresc să spun și că demult n-am mai râs atât de sănătos, din toată inima, la unele pasaje, dar și că, de câteva ori, m-a frapat maturitatea reflecțiilor tânărului critic literar, ce alege cu predilecție, ba chiar privilegiază teme etice (Moralități, Gaya, Imbecilul colectiv, Propaganda, Happy-end, etc.) pe care știe să le pună în scenă cu umor, urmând parcă, în proză, lecțiile unor Archilochus, Lucilius sau Horatius, ca să amintim doar câțiva dintre cei pentru care râsul era vehicolul etic prin excelență.
Daniel Cristea-Enache scrie cu pana înmuiată în ”Italum acetum”și toată suflarea românească, de ieri și de azi, de la mic la mare, se poate regăsi în cartea sa, cu precădere în ciclul tabletelor intitulat ”Românești”. Toate clișeele lingvistice cu care este identificat ”românul„ de-a lungul istoriei sunt revizitate și comentate, actualizate și întărite sau abandonate derizoriului. Este evident aici că umbra ”nemuritorului”, cum l-ar numi pe Caragiale un mare admirator al său, se oglindește din când în când în textele lui Daniel Cristea-Enache, că Lovinescu sau Arghezi ne fac cu ochiul mândri că sunt iubiți de critic, dar stilul acestuia rămâne curat, original, ancorat în sine și în realitățile epocii noastre.
În contra mizerabilismului românesc de azi
Înzestrat pe lângă darul analizei și sintezei și cu cel al povestirii, cel mai celebru reprezentat al noului val de critici români oferă în oricare din paginile ”Cinematografului gol”, povestite cu mult farmec și cu o plăcere imensă, mărunțișuri ale vieții cotidiene, văzute ca pline de sens și de importanță, căci pentru Daniel Cristea-Enache existența e departe de a fi plicticoasă, deprimantă și mirosind urât la tot pasul. Deși e lucid și o scrutează tot timpul cu curiozitate prin perdea, prin geamul mașinii, de pe o terasă sau din fotoliul său de actor și observator cultural, nu obosește să o valorizeze și să o considere drept sursa continuă a unor mici sau mari plăceri, pe care le savurează din plin, însoțindu-le, dimineața, de celebra cafea(”O ceașcă de cafea”) sau, la ceas de seară, în pauzele publicitare ale unui film instructiv (”Happy-end”), de mici alinturi culinare, ce țintesc poate, în secret, și la a modela gusturi noi, mai îndrăznețe, pentru românul din clasa mijlocie sau peste, și a-l scoate din torpoarea sarmalelor greu de digerat și a țuicilor, ce-i fac praf ficatul înainte de vreme.
Ca personaj, Daniel Cristea-Enache e unul extrem de onest, care n-are nimic de ascuns, deci vorbește cu o totală dezinvoltură despre sine, surprins în mișcare, în evoluție, la diferite vârste, despre familia reușită și împlinită, despre copiii minunați pe care îi are (”Mateiulia”), despre prieteni, precum și despre pasiunile sale extraliterare, uneori chiar despre futilitatea lor, de la jocurile pe calculator(”Age of Empires”, ”Age of Kings”), de care ratează să devină dependent, la ping-pong sau la fotbal (capitolul ”Microbist”).
Orice ar face în timpul liber, rămâne un profesionist al criticii literare, care ajuns ”nel mezzo del cammin”, își privește retrospectiv parcursul, își rememorează ucenicia (”Spring Time”), își onorează profesorii( ”Profesorul Chevorchian, ”Paronimul” lui ”) și se pleacă în fața maeștrilor, în primul rând, criticul Valeriu Cristea, de la care a învățat codul de onoare al meseriei de critic, pe care a continuat apoi să-l rafineze de unul singur, până când a ajuns la un decalog, un adevărat credo al criticului, ce merită redat integral:” Respectul acestei profesii implică, dincolo de nuanțele fiecărei individualități critice, cîteva puncte esențiale, împărtășite prin acord tacit. Unu, să citești o carte înainte de a scrie o cronică despre ea. Doi, să nu minți cititorul lăudînd o manufactură lamentabilă și demolînd o operă importantă. Trei, să nu faci servicii de presă, de promo, de reciprocitate avantajoasă pecuniar. Patru, să nu furi din munca altuia. Cinci, să nu calomniezi, să nu denigrezi, să nu lansezi atacuri la persoană, să nu-ți ridici, ”polemic”, poalele-n cap. Șase, să fii curios, neblazat, atent la cei ce vin în spațiul literar. Șapte, să nu crezi că literatura începe și se termină cu aceștia, dimpreună cu tine. Opt, să admiți că poți greși, recunoscînd, onest, cînd ai făcut-o. Nouă, să te bucuri cînd citești o carte bună a unui adversar de idei. Zece, să iubești literatura.” Tot cu dezinvoltură și fără falsă modestie ne sunt relatate primele sale succese publice sau unele mici secrete din culisele meseriei (”Deadline”), relațiile cu colegii critici sau cu scriitorii despre care scrie, cu publicul cu care se întâlnește direct, ori de câte ori are ocazia, la târgurile de carte sau la alte manifestări culturale, fiindcă, este clar, criticul nu trăiește pe altă planetă sau doar în cărți.
Față în față cu dezechilibrul moral al societății românești contemporane criticul dă dovadă de pragmatism, este rațional și pare a propune moderația ca formulă epicureiană, dublată de performanța din planul profesional, toate acestea în locul ipocritelor lamentații, devenite tipice intelectualului român, care vede multiplicat enorm, ca prin lupă, tot răul din exterior, îl judecă și denunță fără oprire, dar, nici din întâmplare, nu se poate zări și judeca, acuza, măcar o clipă, și pe sine.
Fără să-și fi propus probabil, cartea ”Cinematograful gol” reprezintă o grea lovitură dată mizerabilismului românesc practicat în literatură, și nu numai, în ultimii 15 ani, și e totodată dovada unui succes existențial, fiindcă criticul este, nu doar pare a fi, un om fericit, și asta se întâmplă chiar astăzi, în România crizei și inflației, a corupției, lipsei de educație și de bun simț.
”Cinematograful gol” este atfel o carte scrisă de un distins epicureu, de un om tânăr, dar înțelept care se străduiește să trăiască în armonie cu lumea sa, fără însă a se lăsa infestat de bolile ei. Și chiar și reușește să se protejeze de mai toate, mai puțin de una, cea mai perfidă, și anume cea a singurătății. În tableta ce dă titlul volumului se simte singurătatea de care suferă uneori, nostalgia nu după întreaga lume dispărută odată cu comunismul și dictatura ceaușistă, ci după copilărie, adolescență, după relațiile interumane ce păreau atunci mai umane decât astăzi, după oameni care au fost și nu mai sunt. Dar scriitorul este naturalmente o ființă solară, ce nu se lasă prins pentru mult timp în plasa melancolică a amintirilor. Așa cum după film părăsește sala întunecată, plină de fantasme și iluzii, așa iese și din starea de tristețe, revenind în prezent, în eternul prezent în care ”….soarele îmi bătea drept în față.”.
Adunate între coperți și grupate pe câteva teme, chiar zece precum în decalog, tabletele sale publicistice se potențează reciproc și puzzle-ul jurnalistic se dovedește a fi mult mai armonios decât te-ai fi așteptat. Fiecare ”piesă”, oricât de eterogenă, ocupă, până la urmă, locul potrivit în peisajul desenat parcă în avans. Deși este aproape sigur că nimic nu a fost premeditat și gândit dinainte, totuși nimic nu pare în plus și nici nu lipsește nimic. De la prima pagină îți dai seama că, deși ancorate în realitatea imediată, tabletele sunt scrise dintr-o perspectivă mult mai largă decât cea a unui jurnalist cu deadline-ul expirat și de pe o poziție destul de detașată pentru a pătrunde și rămâne în conștiința cititorului atemporal.
Cred că nu greșesc deloc, dacă afirm că”Cinematograful gol” este și o carte apolinică, plină de umanism, optimistă, amuzantă și, în același timp, foarte serioasă, pe care o pot pune pe un raft cu alte cărți de recitit și de ținut minte, mai ales că are și avantajul de a fi scrisă într-o limbă română cultă, clasică, fantastic de frumoasă. Nicio șansă s-o fac cadou sau s-o vând vreunui buchinist excentric.
Recunosc că, citind”Cinematograful gol”, m-am gândit, simplu de tot, că Daniel Cristea-Enache ar putea fi cel mai elegant și rafinat spirit satiric apărut de la marii noștri clasici încoace.
Maestrul aflatului in treaba
Onctuos-livresc Daniel Cristea-Enache imi pare maestrul tamaierilor complezente : nimeni nu este intrutotul de lepadat, nimeni nu este intrutotul de admirat. Scriitorii sunt si ei oameni ca toti ceilalti asa incat nu trebuie sa ne mire ca au, ca noi toti, calitati si defecte.
Lectura harnica a cronicarului ne dezvaluie subtil ca asta-i recolta literara autohtona care umple bibliotecile. Lumea mica si cocarjata peste textele proprii ca peste textele Sfintei Scripturi este mangaiata duios pe capodopera de cititorul vigilent Daniel Cristea-Enache constituit in rama a tabloului literar .
Premiantii scrisului ies an de an la rampa publica dar o ceata sterila umple de deznadejde cinematograful gol.