Contemplaţia, între adevăr şi iluzie

După ce Gregorio Allegri a compus pentru Papa Urban al VIII-lea splendida lui piesă muzicală Miserere (1630), în care Psalmul 51 (Ai milă de mine, Dumnezeule) este interpretat printr-o succesiune de intonaţii polifonice şi gregoriene, ceremonialul a impus ca această piesă să fie cîntată numai în Capela Sixtină, în miercurea şi vinerea din Săptămîna Sfîntă, după oficiul matinal al tenebrelor. În intervalul de tăcere dintre intonaţia polifonică şi cea gregoriană, era stinsă cîte o lumînare, astfel că, pe măsură ce piesa avansa, în capelă se făcea tot mai întuneric. În final, în intervalul de tăcere dintre ultimele versuri, era stinsă şi ultima lumînare şi muzica se termina într-un întuneric deplin.   Acest ceremonial pare să comunice simbolic faptul că mila lui Dumnezeu şi manifestarea prezenţei Sale se fac cel mai bine simţite într-o singurătate marcată de întuneric. Este întunericul singurătăţii cu Dumnezeu, în care mintea uită de grijile şi preocupările sale şi se odihneşte în venerarea pasivă şi, liniştită a Celui Veşnic. Locul cel mai propice pentru această solitudine este, desigur, biserica. Dar o astfel de biserică trebuie să fie tăcută şi, pe cît posibil, întunecoasă – chiar dacă se află în mijlocul oraşului, unde zgomotele din jur par să […]