Criticul literar între politică şi poetică

  • Recomandă articolul
Înțeleg critica literară ca pe o specie elastică, mereu vie, aflată, e adevărat, în strînsă legătură cu literatura însăși, dar care are și un anumit grad de autonomie. Cu alte cuvinte, critica poate fi un act artistic în sine. Firește, nu e nici o noutate. În anii ’60, au existat în presa literară românească numeroase dezbateri legate de valențele creatoare ale criticii. Nu mai vorbesc despre Călinescu, despre călinescieni și anticălinescieni. Lucrurile sînt cunoscute. Genurile criticii sînt complementare. Cronica literară e, din punctul meu de vedere, expresia cea mai vie a relației de autodeterminare dintre textele literare și acel discurs secundar a cărui menire fundamentală e aceea de a valoriza prin interpretare și verdict creația artistică propriu-zisă. Experiența comprehensiunii ce derivă din această autodeterminare se dovedește a fi unul dintre meritele criticii de întîmpinare. În fincție de ingeniozitatea criticului, o cronică poate să livreze noutăți surprinzătoare pe piața ideilor literare. Critica de autoritate ține de acel „calm al valorilor“ despre care s-a tot vorbit la noi. Așadar, după ce cronica de întîmpinare explorează la firul ierbii realitățile literare ale momentului, critica de autoritate fixează cumva lucrurile. Personal, consider că această critică de autoritate ar trebui supusă mereu problematizării. Ea nu […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.