Cum a traversat timpul halca de carne roşie a lui Antoine…

Am dorit să vin la Festivalul de la Timişoara pentru că ştiam că am să văd aici altceva decît se face, în general, în restul ţării, unde se produce de ani de zile un teatru cu respect pentru tradiţii, de altfel, absolut onorabile şi chiar superbe; am ales să văd un teatru tînăr, viu şi, deci, încă imperfect, pentru că e pe cale să se facă, să se definească şi să ţină pasul, cu o anume naivitate pentru unii, cu ceea ce se face în lumea largă, unde toată lumea are dreptul de-acum să dea buzna. De altfel, problema e că, de fapt, lumea largă cam dă buzna în România fără ca unii să-şi fi dat seama, încurcaţi în nobile mantale… M-am aruncat, aşadar, în aceste cîteva zile bogate de festival, fără să mă aştept la extazuri absolute, care nu sînt treaba acestui tip de teatru, dar cu o curiozitate din ce în ce mai partizană. Mi-a trebuit un timp să înţeleg că în festival se împleteau două sau chiar trei fire; şi nu pentru că aş fi privit în treacăt programul, ci fiindcă cele trei fire se completau şi-şi răspundeau printr-o firească apropiere.   Adăugaţi aici ambianţa unui oraş […]