DE AICI A ÎNCEPUT. Mulţumirea cea de sine

Mulţumirea cea de sine       A fost odată un domn ud ce ţopăia-n delir şi nud pe-un plaur garnisit cu papuri, de parcă nişte etnohapuri ar fi tras el, pe nări sau gît; fără pereche de urît, dar cu un zîmbet larg, – nu doar întredeschis ca un fermoar, ci şi cu zimţi ca fierăstrăul ce-i spinteca în două hăul lăuntric, – cu acest prilej, jucînd şi rolul de gîtlej. Domnul cînta la fierăstrău cu însuşi abdomenul său şi gîtu-i isprăvit c-un cap beat, parcă, de vreun etnohap. Pîn-om găsi un doctor vrednic să spuie: hapul, de ce-i etnic, să-i dăm ocol acestui plaur al broaştelor cu ochi de aur, al notelor: optími cu mutră de broască… Printre broaşte,-o cutră de broască bea tutun, – ce-a boască miroase,-n timp ce nici o broască n-ai să deschizi cu cheia sol privind, cu ochi de broască,-n gol… Doar ochii nudului au pleoape- le-nchise, nefiind aproape- le nici al broaştelor şi nici al verzii papuri de aici, al verzei verzi de neaici, al stelelor, pe cerul ud, tot verzi… Cu care domnul nud nu are, iată, nici în clin şi nici în mînecă, – prea plin de eul dumnealui şi (crede-l, […]