Despre artă, altfel

Numele lui Daniel Arasse, imediat asociat de cunoscători cu Sorbona, ar trebui să ne ducă cu gîndul la studii de teoria artei înţepenite în acelaşi limbaj greu comprehensibil, care, nu rareori, ascunde de fapt lipsa unui fond cu adevărat profund. „Italomaniac“ declarat, Arasse e de un neconvenţionalism deconcertant, de un nonconformism greu digerabil de către snobi, care vor afla cu stupoare că, într-o antologie de şase eseuri ce analizează imagini – deja erodate de nesfîrşite interpretări – cu erudiţie şi inteligenţă ludică, poţi citi deopotrivă despre „blăniţa Magdalenei“, ca şi despre semnificaţiile prezenţelor bizare de obiecte sau personaje în picturile Renaşterii. Instrumentarul lui Arasse e complex şi imprevizibil: deşi istoric al artei, se detaşează simţitor de maniera istoricistă, cel puţin de parametrii ei restrictivi, care ar propune receptarea operei de artă între limitele unui curent, mişcări de idei, interval din istoria mentalităţilor; deşi teoretician al artei, nicăieri în cartea lui Arasse nu se abuzează de terminologia de specialitate; deşi apelează uneori la discursul complicat al iconografiei, nu îl cultivă exagerat, iar elementele de filozofie a imaginii sînt inserate în text fără ostentaţie, devenind în mod natural o parte din inclasabilul discurs al autorului. „Metoda“ lui Arasse vizează o nouă ştiinţă […]