Despre poezia experimentalistă

Exponenţilor promoţiei ’70, printre care un rol de frunte îi revine lui George Almosnino, le rămîne meritul incontestabil de a se fi situat intuitiv în răspăr faţă de modelul antropocentric prezent încă în lirica lui Nichita Stănescu sau Cezar Baltag, practicînd o literatură experimentalistă a „circumferinţei“, a „marginii“, care se îndepărtează simţitor de poetica modernismului. După ce dobîndeşte conştiinţa rostogolirii sale implacabile pe circumferinţă, pe care o profetizaseră Nietzsche şi Heidegger, actantul liric îşi pierde astfel (în poezia neoavangardistă de la sfîrşitul anilor ’60) orice veleităţi prometeice sau faustice, producîndu-se ceea ce teoreticienii experimentalismului italian numeau „reducerea eului ca producător de semnificaţii“. Această reducţie – sublinia Cornel Mihai Ionescu – constituie principala premisă pentru o „poetică a obiectelor“ al cărei precursor a fost, în cadrul liricii europene, Francis Ponge. Din perspectiva poetului francez, prezenţa obiectelor, „evidenţa lor concretă, densitatea lor, cele trei dimensiuni ale lor, partea lor palpabilă, existenţa lor de care sînt mai sigur decît de a mea proprie, toate acestea sînt singura mea raţiune de a fi, pretextul meu la drept vorbind“…   Căci drama căderii din centru sfîrşeşte prin a genera mai mult decît un acut sentiment al alienării, o stare de perplexitate ontologică, de dubitaţie anxioasă, […]