Dinamica uitării: Ketman, Zahir şi Cartea de Nisip

În eseul său compact şi elegant Memoria ca remediu împotriva răului, Tzvetan Todorov observă că un număr de naţiuni vestice au introdus „Legi ale Memoriei“, de exemplu cele care interzic negarea Holocaustului, dar notează că efectul acestor legi lasă de dorit. Numărul de manifestări ale răului – războaie, masacre, tortură, teroare etc. – nu a scăzut, ci, dimpotrivă, pare în creştere. Cu alte cuvinte, memoria colectivă este un remediu ineficient împotriva răului. De ce? Explicaţia lui Todorov formulează două cauze: a) capacitatea de a comite rău este o parte la fel de integrată în firea umană ca şi capacitatea pentru bine (inumanul face parte din uman); b) prezenţa răului creează o serie de roluri: răufăcător, victimă, erou şi beneficiar. Eroul şi victima sînt roluri pozitive pe cînd răufăcătorul şi beneficiarul pasiv al actelor altora sînt negative. Rolurile pot fi auto-atribuite de către participanţi, negînd exitenţa răului din ei  şi diminuînd efectul terapeutic al memoriei: „Memoria trecutului nu va servi nici un scop dacă este folosită pentru a construi un zid impenetrabil între noi şi rău, identificîndu-ne exclusiv cu eroi ireproşabili şi cu victime nevinovate şi gonind agenţii răului în afara limitelor umanităţii. Cu toate astea, de obicei procedăm exact aşa.“ Problema autenticităţii […]