Dincolo de ruşinea sau mîndria de a fi români

Noi, românii, avem o lungă tradiţie a descrierii paradoxale de sine. Pe de o parte, ne place să ne lăudăm singuri – avem, cum ar veni, „mîndria de a fi români“. Ca argument primordial, facem adesea referire la una dintre primele menţionări despre calităţile poporului care locuia pe teritoriul actualei Românii. În cărţile de istorie pentru copii (sau în cele cu caracter naţionalist), sîntem învăţaţi că marele Herodot ne-a evaluat cu o frază memorabilă, în care ni se face un portret pozitiv. Pentru că, nu-i aşa? dacii erau „cei mai viteji şi mai neînfricaţi dintre traci“ şi descendenţii lor păstrează aceste trăsături. De aici decurge o lungă istorie a ficţiunilor de sine exagerat-pozitive. Numai că acelaşi părinte al istoriei îi descrie mai încolo pe traci cu o serie de trăsături negative: ei sînt beţivi, agresivi cu femeile, vînzători ai propriilor copii, certăreţi, leneşi şi hoţi. Aici, fie nu mai vrem să ne recunoaştem, fie exagerăm cu autocritica. Această predispoziţie configurează a doua latură a prezentării de sine, aceea a desconsiderării şi autodeprecierii. Între calităţi şi defecte Poate tocmai de aceea, de-a lungul scurtei şi recentei istorii culturale comene a românilor, ne-a venit greu să vorbim despre noi înşine altfel decît […]