E. Lovinescu, romancier. În căutarea epicului pur (I)

Într-o scrisoare din 28 iulie 1934, dată la care abia isprăvise Mite, primul roman din ciclul eminescian, Lovinescu mărturisea: „Pornit la 9 iulie, romanul meu şi-a isprăvit traiectoria azi 28 […]. E un record. […] Are un început viu, de-a dreptul din miezul lucrurilor, şi un sfîrşit pregnant, adevărat sfîrşit, nu aşa cum plănuisem, cu scene de natură biografică. E povestea unui sentiment luat din origine şi dus pînă la sfîrşitul lui natural […]. Eminescu e redat în toată psihologia lui patetică, în infantilismul lui sublim – pe o urzeală (pentru cine ştie cîtă) de suges­tii freudiene; nemţoicuţa e sinceră, entuziastă, amorezată din intoxicaţie literară şi cu destule tentacule cabotine, dar, în fond, suflet bun, matern, desperată că nu-l poate schimba, de o virtute casnică mereu proclamată, dar care, în realitate, n-ar cere decît să sucombe: aici stă interesul principal al cărţii, în înşelarea de sine a ambilor eroi (dealtminteri, ca şi în Firu-n patru); fiecare îşi închipuie că are o atitudine voită, nobilă, ca pentru istorie. Cred să fi izbutit acest joc subtil de aparenţe şi nevoie de salt din prestigiu în ochii proprii“ (1.) Iată un rezumat succint, care atrage atenţia asupra caracterului static al acestui roman „de […]