Elogiul Nuanţei

„Doar o nuanţă desparte cele două puncte de vedere…“, „nu e nici o deosebire între cei doi autori, decît, cel mult, o nuanţă…“. Astfel de propoziţii pot fi auzite şi citite adesea. Mulţi, prea mulţi vorbitori şi „scriitori“ de la noi şi de aiurea, în dorinţa lor de a clarifica lucrurile, de a despărţi apele, cum se zice, consideră nuanţa un obstacol şi nuanţarea un act inutil. „Nu are rost să ne pierdem în nuanţe“, afirmă ei, fără să vrea sau fără să poată sesiza paradoxul: cum să disociezi fără să nuanţezi, cum să clarifici cu adevărat ceva ignorînd ori dispreţuind nuanţele?   Pentru mulţi, robi ai geometriilor cotidiene sau experţi ai alegerilor conjuncturale, nuanţele nu există, nu sînt recunoscute ca atare. Chiar şi pentru anumiţi intelectuali, din păcate, nuanţa pare un accesoriu facultativ, o revendicare neglijabilă, insignifiantă. Pentru alţii, nuanţarea, ca intenţie şi ca operaţie, nu e doar inutilă, dar chiar neproductivă, obstruantă („încurcă lucrurile“, întîrzie concluziile). În fine, o altă categorie de gînditori o consideră un mod de evaziune, de ezitare, de evitare a opţiunii, cînd nu o califică drept concesie făcută preopinentului, probă de nesiguranţă, de slăbiciune, ba chiar o dezicere de sine. Astfel de poziţii nu […]