Eminescu, ucronic şi apocaliptic

Privit superficial, eseul lui Christian Crăciun „despre timp şi imagine în Memento mori“ poate fi expediat, comod, ca „încă o carte despre Eminescu“, încă una trasă de păr din moment ce este centrată, deliberat, pe hermeneutica unui singur poem, fie el şi pars pro toto. Cu atît mai mult cu cît autorul (n. 1953), profesor de literatură la Moreni şi eseist sobru, dar fără izbînzi notabile, trece drept o prezenţă marginală; atîta cîtă e, vizibilitatea publică şi-o datorează unui vechi şi statornic prieten, Dan C. Mihăilescu…   Christian CRĂCIUN, Ucronia eminesciană. Eseu despre timp şi imagine în Memento mori, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2010, 264 p.   Dacă trecem însă înţelegători peste unele imperfecţiuni tehnice ale volumului (citate excesive, inutile sau redundante în prima parte, ici-acolo – adjective emfatice şi calificări naiv-superlative) produse probabil de entuziasmul implicării, precum şi peste unele afirmaţii/ evaluări cam diletante din capitolul final, prea marcat publicistic (Anxietatea Eminescu) rămînem cu o impresie de ansamblu cel puţin onorabilă. În definitiv, în ultimele două decenii, poetul naţional a avut parte mai mult de reactualizări (mai mult sau mai puţin forţate), deconstrucţii (mai mult sau mai puţin „populare“) şi abordări extraliterare (ideologice, biografice ş.a.m.d.) decît de relecturi […]