Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Eretz Israel: teatrul ca politică naţională
- 25-06-2010
- Nr. 530
-
Iulia POPOVICI
- Internaţional
- 2 Comentarii
De la Tel Aviv am plecat în noaptea zilei care-a început, la o aruncătură de băţ mai spre vest, cu atacul flotei (mai mult sau mai puţin) umanitare ce se-ndrepta spre Gaza. Şi în vremuri normale, plecarea de pe Aeroportul „Ben Gurion“ e sortită să te lase fără dorinţa arzătoare a întoarcerii, iar întărirea controlului de securitate n-a avut o contribuţie pozitivă la atenuarea efectului psihologic al cotrobăitului cale de două ore prin lenjeria intimă. Iar dimineaţa începuse cu un colocviu-dezbatere despre teatrul politic. Inutil să întrebi dacă există teatru în Fîşia Gaza – în cinci zile de International Exposure of Israeli Theatre, am auzit vorbindu-se arabă pe scenă doar contextual, în ultimul spectacol văzut, A Railroad to Damascus/ Road to Damascus, o piesă istorică de Hillel Mittelpunkt plasată în timpul Mandatului Britanic în Palestina, produsă de Teatrul Habimah în regia lui Ilal Ronen, în care un palestinian de treabă e trădat de secretara evreică loială, dar şantajată, şi omorît de conaţionalii lui. Chiar asupra numelui „Palestina“ planează umbre ideologice: pentru că perspectiva asupra trecutului e moderată de ideologia cîştigătoare a prezentului, Palestina aproape nu există, există Eretz Israel. „Pămîntul lui Israel“ (referinţă biblică) e, politic, un concept sionist: […]
Tendentioasa sau doar imprudenta, d-na I.P. se expune nu pentru prima oara criticilor atunci cand paseste dincolo de spatiul teatral, in domeniul politicului, ori cand, ca in cazul de fata, le amesteca. Obiectiile d-lui A.N., pe cat de bine sustinute documentar, pe atat de convingatoare ( doza de vehementa continuta ar fi putut lipsi, totusi) nu pot ramane, cred, fara o luare de pozitie, o posibila si necesara ,,mea culpa”. O asteptam cu interes !
…scapata ca prin urechile acului de atacul asupra flotei umanitare, cu istoria critica a sionismului in ghiare si chiar cu putin teatru, ca pretext.
1. Nu e de mirare dna I. Popovici ca la „International Exposure of Israeli Theatre” nu s-a auzit araba decit „contextual”; lipsea contextul dramaturgiei arabe. Asemenea si cu raspunsul la intrebarea daca exista sau nu teatru in Gaza; abia spre sfirsitul articolului intelegem ca era numai o intrebare retorica, raspunsul este afirmativ si iubitorii de teatru pot respira usurati.
2.”„Pămîntul lui Israel“ (referinţă biblică) e, politic, un concept sionist” Nu este sionist, nu este politic si nu este „o referinta”. „Eretz Israel” asa este denumit teritoriul in limba ebraica si nu altfel. Tocmai ca „numele Palestina” dna I. P., este astazi un concept politic prin excelenta, adoptat in limba araba in ultimele decade ale sec 20 si inca fortat fonetic (araba nu are litera P); pina la aceasta data teritoriul in cauza se numeste „AL Sham” corespunzind suprafetei denumite de europeni „semiluna fertila”. Al Sham, asa este denumit de catre calatorii si geografii arabi care fac referinta la acest tinut, inclusiv de catre marii carturari evrei de limba araba ai evului mediu Ibn Gabirol, Yehuda Halevi, (care isi scrie poeziile de dor catre Tara sfinta, „Al Sham”, traduse in ebraica cu mult inainte de aparitia sionismului, ca „Eretz Israel”). „Palestina” lui Herodot, apartine culturii europene si nu interfereaza cu limbile orientului mijlociu si nu este asociata notional altui popor decit evreilor. In 1936 ia fiinta bunaoara Orchestra Simfonica Palestiniana sub conducerea lui Baruch Huberman. fara temerea ca titlul ar putea fi inteles de cineva ca o orchestra de muzica araba.
3. Jaffa, cartier al Tel Avivului, nu are populatie „preponderent araba” ci concentrat araba, majoritatea crestina, densa si in biserici unde se poate audia misa, se sarbatoreste Pastele si invierea. Intr-adevar, orasul care provine de la numele lui Yafet, este vechi, atestat din neolitic si aici exista pina la cucerirea romana un important centru comercial al Israelului antic datorita portului; orasul este distrus la cucerirea romana pt ca functiona ca baza de iesire a corabiilor care atacau in larg flota romana, cu care se aflau in razboi. Cu sase sute de ani deci inainte de expansiunea araba in Palestina.
4.”Lehi, Irgun, Haganah –, cu interese divergente, dar metode asemănătoare”. Vice -versa dna I.P: interesul era acelasi lupta pt independenta – metodele erau diferite, ca si ideologia lor.Nu numai Lehi ci toate organizatiile au luptat „in contra britanicilor”. „Vina de a colabora” nu insemna a „a avea relatii cu englezii” ci de a trada, e mai clar acum dna I.P.? Toate notiunile astea noi ingurgitate rapid pt articol duc la confuzii: „alianta conjecturala cu germanii” tocmai ca a fost ideea celor din Haganah care il aduc in vizita pe Eichmann in 1937 (cind inca nu era definitivata ideea solutiei finale prin exterminare) pt a studia posibilitatea expulzarii evreilor din Germania in Palestina. Ideea se ofileste rapid: in 1941 muftiul Ierusalimului este primit de Hitler la Berlin si i se promite lichidarea tuturor evreilor din Palestina odata cu victoria Reichului.Si nu in ultimul rind Haganah nu avea nevoie de iertarea nici unor „pacate” intrucit nu lor le apartineau.
La al doilea razboi mondial este infiintata in cadrul Armatei Regale Britanice „Jewish Brigade” formata din evreii din Palestina; nu „Arab Brigade” si nici macar „Palestinian Brigade”. Desigur ca toate aceste precizari nu si-ar avea rostul daca nu ar fi fost vorba de un articol care in loc de dramaturgie se erijeaza in istorie pt a vorbi defapt politica. De un anumit tip.
Tocmai ca „atitudinea critica transanta” este ceea ce caracterizeaza subiectele controversate ale Israelului in disputa publica neincheiaTA PINA ASTAZI, (mai ales ca majoritatea protagonistilor mai traiau) si deasemenea si in disputa stiintifica – la lumina zilei si nu in „subteran” – intre istorici; cititorii studiilor voluminoase ale profesorului Beny Moris (kibutznicul decla Oxford) se pot intreba numai ce a mai ramas nespus. O buna reflectare a acestei dezbateri este piesa citata a lui Mittelpunkt,care din pacate se apropie dar nu trece baremul ideologic al lui I.P., (infiereaza dar nu suficient pe cei rai) si are un final „melodramatic”, altfel mergea.
5. Dupa cinci zile de cosmar la Tel Aviv si cinci piese vazute I. Popovici se ridica la sociologia dramaturgiei si culturii israeliene ajungind la inaltimea sapientiala a lui Constantin Dobrogeanu Gherea: care ar fi ritmul in care ar trebui scrisa „dramaturgia noua” israeliana,dupa parerea dvs dna I.P., si care este ritmul „asteptat de public”? Ati avut timp sa-l si investigati statistic? ” Teatrul israelian e un suprem instrument politic”, „intarire a unei identitati nationale bazate pe traditiile aduse din Europa”,”rememorarea Holocaustului”, „omagierea marilor figuri ale sionismului”, „povara mostenirii si viata moderna”, „agresiuni, bombe si razboaie” – la foc automat si pe nerasuflate I.P. ne spune exact ceea ce teatrul si cultura israeliana NU SINT, in ignorarea totala nu numai a ceea nu are habar dar si a ceea ce a vazut. Nu poate fi vorba de teatru ca instrument politic ( suprem nici atit), oricum nu este un fenomen de masa, preturile sint in general prohibitive, reducerile mentionate sint numai la anumite spectacole pe baza de rentabilitate financiara; nimeni nu are nevoie de ideologizarea teatrului (Israel nu este Republica Populara Coreana),in spatele teatrelor din Israel nu exista nici o institutie politica sau financiara care sa poata impune o orientare sau macar conditiona finantarea, acestea functionind independent ca orice societate bazata pe cistig si pierderi uneori cu cotributie din partea primariilor. Lupta pt identitatea nationala israeliana s-a dat si s-a cistigat in primul deceniu de existenta al Israelului si nu mai e nimic de intarit ci dimpotriva este loc pt toate identitatile!; mesajul vazut inaintea ochilor si neinteles de catre I.P. este tocmai pluriculturalismul, in care nici macar limba nationala nu mai este un bilet obligatoriu de intrare: actorul, drmaturgul, vin catre public in araba,rusa sau ebraica cu propria problematica si individualitate ;acesta este mesajul Teatrului iudeo-arab de la Yaffa si cel al teatrului Gesher(„Podul”), o punte declarata intre culturi. Si identitatea nationala israeliana dna I.P. nu s-a bazat niciodata exclusiv pe „traditiile aduse din Europa” si nici nu ar fi putut; particularitatea Israelului este aceea de a fi un creuzet care absoarbe orient si occident, si un Ianus capabil sa comunice din ambele directii: intre primii scritori israelieni se numara si ne-europenii Haim Hadjadj si Yehuda Burla iar dintre contemporani romancierul Sami Michael nascut la Bagdad, traducatorul si ulterior prietenul personal al lui Nagib Mahpouz,Thomas Mann-ul egiptean (premiul Nobel pt Literatura 1994) pe care il traduce in ebraica inainte sa fie cunoscut in Europa dintre care primele povestiri in 1969 (cind granita dintre Israel si Egipt era la canalul de Suez si dialogul zilnic intre tari era prin obuze de artilerie), Avraham B. Yehoshua tradus si in limba romana, ale carui romane au fost dramatizate pt scena. „Rememorarea Holocaustului”, ocupa o bucatica din mozaicul pe care l-a vazut I.P. in cele cinci zile si in nici un caz nu este o dominanta, „omagierea” lui Herzel este foarte departe de adevar, artistul ca si publicul israelian se afla intotdeauna in dialog ironic cu figura lui si niciodata in raport de idolatrie, in orice caz vocatia omagiului lipseste cu desavirsire, Herzel, numele si efigia, patroneaza astazi in Israel pub-uri si discoteci. Tocmai ca „bombele si razboaiele”, ultima dintre temele imaginate de I.P. nu isi gasesc nici o expresie in dramaturgia israeliana iar „povara mostenirii” nici ea; povara existentei da, iar genul cel mai popular este satira, si nu se poate vorbi de dramaturgia israeliana fara Efraim Kishon, cel mai tradus scriitor israelian, dramaturg si regizor, cel care l-a pus pe harta culturii israeliene pe vestitul Salah Shabati(in teatru, film si chiar opereta), un Pacala marocan cu mult Moromete, care prin inteligenta si umor lupta pt existenta in tara noua si grea cu birocratia obtuza si discriminarea; este povestea adevarata a sutelor de mii de oameni simpli care incep o viata noua in tinara tara. Aceasta este epopeea sionista cu care masele se identifica si nu cu figurile din educatia cetateneasca. Exemplara si biografia lui Kishon insusi, un Salah Shabati askenaz si intelectual, debarcat in portul Haifa ca nou emigrant, intruchipeaza drama intelectualului silit sa se reinventeze pe sine intr-o lume noua in care trebuie s-o cucereasca de la zero; vorbitorul de maghiara cu accent greu pina in ultima zi, invata noua limba, o scrie si o gindeste mai bine decit vorbitorii ei nativi, iese in final invingator ca scriitor admirat. Motorul dramaturgiei contemporane sint Shmuel Hasfari si Edna Mazia, ambii angajati in subiectele actuale ale societatii israeliene ale caror piese au efect de dinamita; primul, nascut in familie religioasa este interesant pt trecerea de la extrema drepta la extrema stinga si laica, exprimata direct in creatie, dramaturg prolific si provocator, care isi infiinteaza propriul teatru pt propriile-i piese si isi cistiga recunoasterea oficiala, Premiul de Teatru Israelian 1990; Edna Mazia, scrie despre tineri si vorbeste tinerilor pe limba lor, este autoarea piesei „Rebelii, piesa in doua acte” pt care primeste premiul „Meir Margalit” in 1999 si a lui „Jocurile in curtea din spate”, piesa-document a cazului Shumrat care a zguduit opinia publica din Israel, 1993 care ii aduce notorietatea.
Nici unul dintre numele amintite mai sus nu sint buricul pamintului, cititorul roman nu a pierdut prea mult, inclusiv cu Agnon cu jumatatea lui de premiu Nobel din 1966 cu tot, (inca netradus, de care I.P. se loveste acum cu ocazia vizitei de lucru), iar dramaturgia israeliana nu este centrul de gravitatie al dramaturgiei mondiale. Cele de mai sus sint menite numai sa arate ca fiecare fraza, fiecare cuvint scris de I.P. si in primul rind ideea de baza – nu au nici in clin nici in mineca cu subiectul discutat si, mult mai rau decit atit – se intind ca o pasta groasa si opaca, atent aplicata ca sa nu razbata nimic de dedesubt, din ceea ce este cu adevarat Israel si cultura lui: o societate deschisa cu o cultura deschisa; nesupusa nici unei „politici” sau ideologii unice dictate „de stat”. Nu este pervertire aici ci fals neto si uz de fals neto. Nicicind nu a mai publicat Observator Cultural un text mai tendentios, mai veninos si mai mincinos si inainte de orice – mai fatarnic: deghizarea in text de teatru a unei pledoarii politice. Pina si deghizarea nu este asa de grava (si nu are importanta daca I.P. este partizana unei parti sau a alteia) cit infamia de a erijare a falsul in argument- substituirea unei societati sanatoase cu imaginea unei societati bolnave, substituirea fenomenului cultural israelian efervescent si pestrit cu imaginea unui reflex politic. Premiza lui I.P., titlul si concluzia sint una si aceeasi. Dar ma limitez la teatru: daca vizita de lucru a lui I.P. ar fi inclus si Muzeul Diasporei, I.P. ar fi putut gasi acolo si un model posibil de intelegere (stiu ca in speta nu este cazul, discutia este numai teoretica): Zidul Pluralismului, un mozaic de sute si mii de fete diferite. La o societate pluralista – o cultura pluralista. Insasi gustarea oferita in cele cinci zile de patima lui I.P. era parte a unui mozaic mai mare, teatrul israelian institutionalizat, care nici el nu este intregul avindu-si rivalul care-i sufla in orice moment in ceafa: teatru fringe. Teatrul HaSimpta, Teatrul Tmuna, si Teatrul Karov – cu mijloace minimale sint o alternativa reala la teatrul oficial si uneori il intrec prin indrazneala si talentul unor tineri inca necunoscuti. Ultimul dintre cele numite, apartine lui Niko Nitay, de origine romana, care si-a denumit sala unde isi joaca, regizeaza sau isi pune in scena uneori creatiile proprii – „Sala Mihail Sebastian”. Aici au fost jucate in limba ebraica „Steua fara nume” si „Istoria comunismului” de Matei Visniec. Un alt colt al mozaicului de care vorbeam este „teatrul stradal” care in fiecare an devine Festival International la Acco, nu numai pe strada cit si in interiorul castelului cruciat, in salile special amenajate.
Despre „Celalalt(palestinianul)” – adevaratul motiv pt care scrie acest text I.P., scormonind pina la Lehi si Eretz Israel – poate in continuare, in limita timpului.
Glosar: Eretz Israel, Haganah, Lehi,Irgun, Fatah, El Hakawati, shtetl.