Înainte de Kiriac a fost Eftimiu. După Kiriac a fost Alipiu. După Alipiu, din nou Eftimiu. Apoi iar Kiriac. Toată Baia-Sprie a știut, am ştiut și eu, dar am tăcut din gură. Eftimiu semăna cu un pustnic la oasele feţei. Era nestatornic. Îl apucau gîdiliturile la vîrful degetelor de la picioare, cînd se enerva. „Scarpină-mă pe cel mare şi rotund de la stîngul, Eufinia“, zicea. Şi muierea mea îl scărpina. „Taci, Ilie, nu spune nimic.“ Mă stăpîneam şi mă prefăceam smerit. Pizma mi se aciua în maţul gros. Îmi repetam: „Ilie, oricît ai ţine tu la Eufinia, o vei pierde!“. Și totuși, nu-mi venea să cred una ca asta.
Cu Eftimiu plecam împreună de la frizerie. Într-o seară, ne-am dus în garsoniera lui: sub pat erau pantofii cu toc ascuţit ai Eufiniei, pe pat, costumul ei de baie, cu sutienul ăla prin care-i ieşeau ţîţele afară, şi o pereche de ciorapi fini. Cu Eftimiu stăteam la povești în frizerie. Din pielea lui venea către nasul meu parfumul Eufiniei, nu-mi era deloc bine nici în şold, nici în cap şi nici în unghiile de la picioare.
O prietenă de-a mea da în bobi pentru cei care locuiau în cartierul Microraion Vest. Eftimiu a aflat de la ea că va muri tocmai în ziua cînd i se vor înnegri dinţii de dedesubt. A fost mare şmecher. S-a dus pe ascuns la felcerul din Tăuţii de Sus, care se afla în şomaj, și i-a zis așa: „Îți dau de lucru. Dinţii ăştia n-au dreptul să se înnegrească, n-au dreptul să ajungă negri, aşa că îi scoatem pe toţi cît încă au culoarea cea bună“. Era să moară din pricina sîngelui pierdut în timpul operaţiei. A pierdut-o şi pe Eufinia, care s-a dus la Kiriac. De atunci s-a apucat Eftimiu de plîns. Nu se putea abține, plîngea din orice, dar tot de glume îi ardea, tot timpul. Rîs cu plîns, balegă de mînz.
***
În cartierul Microraion Vest din Baia-Sprie, între cele două cîrciumi, nea Ilie ținea o frizerie, la parterul blocului de nefamilişti. Muncea de dimineaţa pînă la ora şaisprezece. Purta un inel în vîrful pulii. Cînd trecea pe lîngă femeile din cartier, ele se înfiorau. El rămînea, totuși, întristat: „Poate că ar fi fost mai bine să mi se spună Kiriac. La frizeria lui Kiriac, sau Eftimiu, sau Alipiu, ar fi sunat altfel“.
Smolit şi dîrz, frizerul intra în cîrciumă la ora şaisprezece şi un sfert şi nu mai ieșea pînă la ora închiderii. Azi în cîrciuma din stînga frizeriei. Mîine în cea din dreapta. Acolo medita la lucruri înalte, dar și la ex-Eufinia lui: „Am ştiut că mă înşală, dar am tăcut din gură. Kiriac a fost prietenul amantului Anastasiei. Eufinia a fost prietenă cu Anastasia. Aşa l-a cunoscut Eufinia. Într-o dimineaţă cu rouă mare în grădină, s-a întîmplat prima dată. Apoi Eufinia pleca la Kiriac pe orice vreme: ceaţă, frig, ger, vînt, căldură, ploaie… Kiriac era un bărbat frumos, blînd şi cu minte bună. După el a urmat Alipiu cel viclean, tăcut şi lacom, înaintea lor a fost Eftimiu“.
***
Ilie a trăit doi ani uscaţi în care Eufinia s‑a culcat cu el doar în noaptea cînd s-a ştirbit luna. Dimineaţa următoare, nea Ilie şi-a luat lumea-n cap. S-a procopsit cu o frizerie lîngă Primăria din Sacrofano. În orăşelul acela trăiau două mii de români, majoritatea lucrau pe șantiere și se tundeau la Nea Ilie. Cu secole în urmă, Sacrofano se numise Scrofa, locuiau în el doar crescătorii de porci care duceau carne pe piaţa Romei. Scrofa a ajuns Sacrofano printr-un referendum.
„Dacă rămînea vechiul nume, m-aş fi stabilit în alt orăşel“, îşi zicea nea Ilie.
În Sacrofano, dacă coborai de pe Dealul cu Primăria, chiar înainte de a ajunge la centrul comercial din Vale, era cîrciuma unde puteai să-l vezi pe nea Ilie la o masă cu românii. Pleca tot la ora închiderii, tîrziu în noapte.
***
„Da, domnule, în noaptea cînd s-a ştirbit luna, am fost iute la mînie, alb la faţă şi prost iubitor de femeie. Eufinia mi-a strigat: «Ilie, parc-ai fi și tu șchiop, Kiriac e bărbat mîndru şi iubitor».“
„Da, domnule, cu Eufinia am un băiat. Are douăzeci şi unu de ani. A rămas olog dintr-un vaccin antipoliomielitic făcut în anul 1990. Era un vaccin ajuns în Baia-Sprie din ajutoare, de prin Italia sau Franţa. În ziua aceea, au fost vaccinaţi cincisprezece copii la spitalul din Baia‑Sprie. Nouă dintre ei au murit după o săptămînă, cinci au rămas ologi şi unul a rămas nevătămat. Cu Eufinia trăiam încă din timpul şcolii profesionale. Era nesătulă. Dorea sex de două ori pe zi. Şi aşa a și rămas. Eu stăteam bine, dotat, şi mi-a plăcut s-o ţin lîngă mine, sub mine. Am luat-o deci de nevastă. Ne-am potrivit, ani și ani am dus-o tot așa. Într-o zi, Eufinia m-a obligat să-mi pun inelul în vîrful pulii ca să încercăm şi noi ceva nou. Mi l-am pus la felcer. Cînd am încercat-o cu inelul, a fost ceva… aşa… mai deosebit. Dar nu mult după aia, Eufinia s-a dus la Eftimiu, la Alipiu, la Kiriac, din nou la Eftimiu şi apoi iar la Kiriac. Eu am rămas cu inelul.
În dimineaţa cînd mi-am făcut bagajul şi am ieşit din casă trîntind uşa, Eufinia n-a scos o vorbă, nici o reacție. Dacă mai rămîneam, ajungeam în pămînt. În tinerețe, am fost judoka, centură neagră, am cîntărit o sută optsprezece kilograme, am ajuns în anii ăia doi la optzeci şi două, mi se cutremurau dinţii şi măselele din gură. Soacră-mea îmi tot dă de ştire în Sacrofano că Eufinia ia medicamente ca să rămînă umedă, să păcălească menopauza şi să se poată fute încontinuu şi după patruzeci şi nouă de ani. Soacră-mea zice să mă împac cu fiică-sa. Aşa ceva nu se va întîmpla niciodată. Tot de la soacră, sau de la mama Eufiniei, că-s divorţat, am primit informaţia că fosta mea nevastă e la al cincilea amant. Să fie sănătoasă.“
***
În Sacrofano, coborînd către cîrciumă într‑o după-amiază întunecată de iarnă, am văzut-o pe Ioana și atunci am înțeles că viaţa merge înainte. Am căzut şi am fost nevoit să mă ridic de unul singur. Am fost descumpănit pentru că am iubit-o pe Eufinia. Mi-am pierdut zîmbetul, mi s-a umbrit privirea, m‑am neliniştit şi m-am îndoit de mine. I-am spus Ioanei în faţa Primăriei din Sacrofano: „Ioana, vreau de-acum să trăiesc în dragoste, pace şi armonie“. „Super, super. Cum doreşti tu, nea Ilie. Te pup cu mult drag. Seară bună“, mi-a spus Ioana rîzînd.
În noaptea aia, am visat molizi, poteci şi o colibă de pustnic. Vocea de pustnic mi se adresa: „Ilie, Ilie, e frig, și tu aici n-ai prins rădăcini, n-am unde te invita să te așezi, e o poveste Ilie, despre om şi despre Ilie, omul şi Ilie de bunăvoie nu vor să se adapteze la împrejurări, dar dacă au un pic de răbdare, omul şi Ilie se pot da pe brazdă, poate mintea slabă să fie de vină, pentru că nu-i așa grasă mintea precum îi omul. Ilie, Ilie, eu sînt pustnicul Eftimio, cel care s-a împăcat cu natura, și pentru care tot ce vine nu poate fi decît bine‑venit. Ilie, Ilie, la o adică, ştiu să şi înjur, am învățat să nu mor de plictiseală, tu eşti de două ori om simplu, că ăla simplu o singură dată stă la el acasă, printre ai lui, Ilie. Cu iubirea de oameni se ocupă sfinţii şi nu pustnicul Eftimio, căruia i se zice trîntor, care stă în poziţia molidului şi simte că trăieşte noaptea, și simte că trăiește ziua, curat, fără gînduri, altul dacă ar sta atîta, Ilie, poate că filozof ar ajunge.
Ilie, Ilie, eu stau cu căile respiratorii acoperite, cunosc fel de fel de duhuri care îi vizitează pe sfinţi, dar nici un duh sfînt nu are de ce să‑l caute pe pustnicul Eftimio. Totuși, uite că vin oamenii la pustnic, zic rugăciuni, habar n-am cu ce scop mă asociază pe mine, Eftimio din Sacrofano, cu credinţa… săraci cu duhul. Ilie, Ilie, tu chiar poţi vedea duhuri din cauza fricii, eu unul mă revendic de la natura molidului, gol pușcă am venit şi gol ai venit şi tu, Ilie, dar tu ai uitat asta. Eftimio e o sălbăticiune reprimită în sînul naturii. Ilie, Ilie, părul din capul meu n‑are nevoie de frizeria ta. De şoareci, pustnicul Eftimio a avut parte toată viaţa. Într-o dimineaţă, doi erau înecaţi în oala cu fasole şi doi se chinuiau să iasă afară. Să știi că pustnicul dă sfaturi doar cînd nu mai are putere pentru altceva. Se pare că aici am ajuns! Ilie, Ilie, la bătrîneţe omul şi tu, Ilie, se liniștesc, își găsesc împăcarea. Și tu te apropii de bătrînețe. Pînă atunci mai poţi suferi, dar poți să mai ai și bucurii în interiorul speciei tale. Caută bucuriile, da’ cu măsură. Ca să le poți zice adio fără să suferi. Ilie, Ilie, eu atîta am avut să-ți spun“.
***
Ioana era cu douăzeci de ani mai tînără ca Ilie, locuia pe colina din Sacrofano, într-un apartament modest, claie peste grămadă cu neamurile ei din Mizil. Făcea curăţenie în scările blocurilor. „Ioana cea cu şapte scări“, îi ziceau sacrofanezii. Seara, la întoarcere, trecea pe lîngă frizeria lui nea Ilie. Dimineaţa, o lua de la capăt. Ioana îi adusese aici și pe părinții ei. Mama ei avea părul lung, gălbui cu fire roşii şi lins. Tatăl ei era pururea beat.
„Nea Ilie, tata merge la crîşma mică de pe strada paralelă, de la ora nouă dimineaţa, și se întoarce acasă pe mai multe cărări. M-am născut ultima, ca din greşeală, mama îmi zice că rămăseseră fără prezervative în casa noastră din Mizil, la farmacie era închis şi tata n-a mai avut răbdare, s-a slobozit. Poate sînt ieșită dintr‑un spermatozoid beat, nea Ilie, asta mă cam nelinişteşte!“
„Da, nea Ilie, aşa e mama mea, mi-o amintesc spălîndu-mă ultima într-un lighean, fraţii şi surorile mîncau deja împreună cu tata la masă. Sufeream că nu mă așteptau. Dar am învăţat să tac din gură. Rareori, cînd se nimerea să fiu doar cu mama, mă ţinea îndelung în braţe. Asta îmi plăcea. Am avut un urs năpîrlit şi o păpuşă cheală din gumă şi fără hăinuţe. Am învăţat să merg de una singură. Tata era la crîşmă. Mama, la muncă. M-am tîrît, m-am ridicat în genunchi şi gata. O doamnă din Mizil îmi aducea mere, pere, caise şi biscuiţi umpluți. Îi plăcea de mine. Mă lua la ea acasă. Alerga cu mine în braţe, o chema Sofronia, nea Ilie.“
***
Dacă i-ar fi rămas numele de Scrofa, n-aş fi rămas în orăşelul ăsta. Nici n-aş fi povestit în vis cu pustnicul Eftimio. Dar uite că s-a organizat referendumul, s-a schimbat numele orăşelului, și eu m-am nimerit la frizeria mea. Mi-a mers bine șapte ani. Citeam prospectele unor medicamente, ajunsesem la reacţiile adverse. Luam Fluocinolon şi Zovirax, prescrise de la farmacia din vecini. Degeaba eram mereu cu chiria la zi, într-un an, am uitat să plătesc taxele pentru frizerie și m-au arestat carabinierii. După judecată, m-au dus la puşcăria din orăşel. Celula era în clădirea principală, cu ziduri groase din piatră. M-am nimerit la etajul doi, de la fereastră îmi vedeam frizeria. După cîteva zile, am deschis o mică frizerie în celula mea, la solicitarea administrației pușcăriei. Eram plătit în mîncare și băutură. Mîncarea, ca la restaurant: dimineaţa, ceai, unt, şuncă, la prînz, o ciorbă, cartofi cu legume şi friptură. Vin pus frumos într-un cartonaș roşu. La cină, legume cu pulpe de pui şi un alt cartonaș roşu. În celulă stăteam cu unul din Banatul sîrbesc (Panciova). Zicea că el e budist şi primea mîncare în consecință, de budist. Adunam împreună cu el vinul în sticle de doi litri. De luni pînă sîmbătă, umpleam sticlele. Duminica făceam chef și vorbeam românește. După‑amiaza, venea unul cu o listă, te trecea acolo şi se ducea să-ţi cumpere din oraş tot ce doreai dacă aveai card. Două luni am fost reţinut în pușcărie. Ce chefuri am făcut cu sîrbul ăla, care, oricît bea, nu se îmbăta. Aveam deja actele de întoarcere în România. La plecare, sîrbul mi-a spus doar atît: „Să ştii, Ilie, că un budist n-o s-o viseze niciodată pe Fecioara Maria, dar cu pustnicul Eftimio se poate întîlni în vis“.
***
Cînd şi-a cumpărat apartament în cartierul Microraion Vest, femeile au ştiut că Ilie s-a întors acasă nu ca să moară, ci ca să trăiască. „Şi‑a adus muiere tînără din Italia“, a zis mama Eufiniei. „Are încă inelul ăla, acolo, aşa că… “, a spus doamna de la chioşcul de ziare. „Cu inelul, Ilie face faţă oricărei femei“, a confirmat mama Eufiniei.
Cînd şi-a redeschis frizeria de la parterul blocului de nefamilişti, a fost nevoit întîi să alunge mîțele care se aciuaseră acolo de cîteva generații. Femeile din Microraion Vest turuiau că Ilie s-a îmbogăţit în Italia. „Eufinia e, totuși, cea mai tîmpită muiere din Microraion Vest“, a decretat doamna de la chioşcul de ziare. „Pe tînăra care i-a luat locul o cheamă Ioana, am aflat că-i adusă de pe-acolo, da’-i tot de undeva de pe-aici, că vorbește fără accent“, a completat Eudochia, vînzătoare la una din cîrciumile de lîngă frizerie, în timp ce îi aducea un coniac Jidvei lui Vasile Ciolpan. „Ai dreptate, Ioana n‑are accent străin, e frumoasă şi tunde mai bine decît Ilie“, a confirmat clientul.
***
„Bună ziua, sînt Ilie frizerul cel şchiop, cel întors din Sacrofano, sănătate și la mulţi ani, doamnelor, domnilor, să trăieşti Ciolpane, nu m-am gîndit că e aşa de greu să te reaşezi în cartierul tău, între oamenii pe care-i cunoşti, pe care nu i-ai văzut de ani de zile… hahaha, văd că nu l-ați uitat pe frizerul care a trăit cu Eufinia, frizerul cu sufletul şchiop al naţiei române, ăsta sînt eu, am plecat din pricină de melancolie, am ajuns, am văzut şi am biruit, m-am îndrăgostit din nou şi am purces la opera mea artistică, pentru coafuri mă sunau doamnele din Sacrofano să mă felicite cu lacrimi în ochi, eşti frizerul perfect, Ilie, vei fi celebru, Ilie, îmi spuneau. Fiecare mă întreba aparte dacă pe ea o iubesc. Răspundeam, foarte politicos, că da. Şi-atunci, doamnelor și domnilor, și Ciolpane, plîngeam și eu de bucurie, că devenisem unic în ţara care nu era a mea, şi apoi în lumea întreagă. Cum am reușit? Simplu: m-am documentat, am studiat, am experimentat îndelung și așa am ajuns la albastru, am impus albastrul meu în frizuri, a fost ceva titanic. De mult am isprăvit-o cu cîrciumile și nu-mi mai tremură mîinile. Ehei, Ciolpane, știi tu care e diferenţa dintre un frizer şi-un titan în frizuri? Vezi că nu știi? Mai lăsaţi și voi fast-foodurile şi maşinuţele, fiți ecologici, mîncați la iarbă verde; coafați-vă și tundeți-vă cît mai des, albastrul meu întărește rădăcina părului, vă face mai frumoși și mai buni. Vă aştept, doamnelor și domnilor, și pe tine Ciolpan, la Frizeria lui Ilie și Ioana.
***
Poemul scris de frizerul Ilie logodnicei sale Ioana
Ah! Elixirul albăstrimii, astră a mea Ioana, pe albăstruiul frizurilor din Microraion Vest, jur că te iubesc!
***
În seara în care frizerul Ilie i-a citit Ioanei poemul, a încheiat ridicîndu-se în picioare cu: „Eşti frumoasă, Ioana, te iubeşte nenea Ilie“. Ioana i-a răspuns: „Super. Super. Cum doreşti tu, nea Ilie. Te pup cu mult drag“.
Marian Ilea (n. 25 august 1959, Ieud) este un prozator, dramaturg și publicist român. A debutat publicistic cu proza Circul, în revista Familia (1985), iar editorial, în anul 1990, cu volumul Desiștea, la Editura Cartea Românească. Au urmat volume de proză: Desiștea II (1993), Casa din Piața Gorky (1999), Vacek (2001), Medio-Monte (2003), Libertatea începe în șapte aprilie (2004), Povestiri cu noimă (2006), Înțeleptul (2013), Amintiri din casa scării (2014), Gravimetrul (2015), Herina (2016); teatru: Ariel, Ceasul lui Bronnikov, Petrecerea, Arca lui Giorgio, Societatea de Socializare din Medio-Monte (carte de artă). În prezent, este director general la Maramureș TV și Informația zilei.