Etica „jocului secund“ al criticii

Relaţia critică pe care Mircea Martin o întreţine cu textele şi ideile se întemeiază pe respectul faţă de alteritatea obiectului şi, în acelaşi timp, pe încercarea de înţelegere cît mai exactă şi mai profundă a acestei alterităţi. Văd într-o astfel de atitudine, apropiată de „înălţarea impersonală“ profesată de Maiorescu, dar mai ales de gadameriana „fuziune a orizonturilor“, expresia unei etici a comprehensiunii ce exclude, pe cît posibil, capriciile (şi vanităţile) subiectivităţii. Încă de la începutul anilor ’70, Mircea Martin a abandonat foiletonismul îndreptîndu-se, prioritar, către critica criticii româneşti sau internaţionale ori către critica de idei şi concepte literare. De fapt – către teoria literaturii şi, într-o manieră mai mult sau mai puţin implicită, a culturii, fără a ignora actualitatea, dar înălţîndu-se deasupra ei. În definitiv, nu a fost niciodată un adept al impresionismului sau al pozitivismelor de orice fel, ci al unei foarte speciale „a treia căi“, ilustrate la noi de Tudor Vianu şi de discipolii săi expatriaţi (Matei Călinescu, în primul rînd). Însuşi stilul său critic e revelator în acest sens: lipsit de podoabele metaforelor şi ale epitetelor, dar nu de fineţe; silogistic şi conceptual, dar nu tehnicist şi arid, un stil al discreţiei şi al urbanităţii. Întotdeauna „la […]