Feţele tăcerii. Romanul conştiinţei revoltate

Într-un dosar Tel Quel despre disidenţă şi, în particular, despre disidenţa literară din Europa de Est de după instalarea Cortinei de fier, dosar coordonat spre sfîrşitul anilor ’70 de Julia Kristeva şi de Guy Scarpetta¹, Georges Nivat defineşte scriitura disidentă în termeni de „provocare“ – estetică şi politică deopotrivă – a unui discurs dominant, de „transgresiune sub toate aspectele“, de forţare a limitelor de expresie într-un context în care excesele unui discurs ideologizant, proliferînd malign, sînt dublate de un „exces de mutism“, de „tăcerea prizonierilor puşi în liberate“. Scriitorul disident ar fi, după Nivat, un dostoievskian „scriitor al subteranei“ ce descoperă expresia justă în sondarea unei interiorităţi bulversate, dar deschise regenerării; la nivelul scriiturii, el s-ar opune în egală măsură falsului iconoclasm al unui avangardism revolut şi schematismului dezolant al unui „realism“ aservit ideologic. Scriitura disidentă nu este, astfel, nici „realistă“, nici experimentală (sau, în fine, nu într-un sens exclusivist-dogmatic), miza, „provocarea“ sa ar fi „restaurarea adevărului împotriva unui «realism socialist» ce degradase limbajul pînă la tramă“ şi regăsirea unui „sens al vorbirii umane“.

Recitesc romanul din 1974 al lui Augustin Buzura, Feţele tăcerii, construit autoreferenţial, pe o obsesie a redefinirii mizelor literaturii într‑un regim totalitar, şi regăsesc aici, pe alocuri într-o frapantă convergenţă semantică, reflecţii, consideraţii precum acelea rezumate mai sus şi formulate cam în aceeaşi epocă, numai că – să nu pierdem din vedere acest detaliu – într-o lume liberă, unde chestionarea eşecului (implicit intelectual)  al stîngii nu mai risca, deja de vreo două decenii, să incomodeze (aşa cum incomodase, de pildă, la începutul anilor ’50, „dezangajarea“ Omului revoltat al lui Camus). Augustin Buzura scria lucruri asemănătoare în România comunistă, într-o lume închisă – închidere tot mai evidentă după Tezele din iulie 1971 – în care, desigur, problematica disidenţei, a opoziţiei, a contestaţiei, a revoltei nu putea fi decît tabu. Doar dintr-o perspectivă occidentală disidenţa intelectualilor est-europeni putea deveni – cum avertiza în 1978 Guy Scarpetta, în numărul amintit din Tel Quel – „o temă anodină, banalizată, alibiul unui nou conformism intelectual sau argument pentru derizorii jocuri electorale“. În Est, departe de a fi ajuns, în acel moment, un moft academic, o asemenea problematică era, dimpotrivă, nu numai de o neliniştitoare actualitate, ci aproape imposibil de dezbătut în spaţiul public. În România lui N. Ceauşescu mai mult decît în alte ţări estice. Şi totuşi, într-o formă sau alta, cu inevitabile contorsiuni, prin subtilităţi strategice şi negocieri (nu uşor de dus şi nu lipsite de riscuri, cum am fi astăzi tentaţi să credem), o atare problematică şi-a putut face loc în acei ani în conştiinţa publică românească tocmai prin intermediul literaturii – sau măcar prin anumite enclave ale acesteia. Din dosarul tel quel-ist dedicat disidenţei literare estice – cu o insistenţă specială pe cazul rus, căruia i se adaugă exemple ce-i vizează pe cehi, polonezi, unguri… – lipseşte, previzibil, orice referire la literatura română. Aceasta pentru că, ar argumenta tranşant unii, în România comunistă nu a existat o literatură a disidenţei, a contestaţiei ş.a.m.d. Nu au existat, eventual, decît cîteva excepţii – asupra cărora, sigur, nu există un consens (li se recunoaşte, cu amendamente, condiţia de autori „nealiniaţi“ unor Marin Preda, Augustin Buzura, Dumitru Ţepeneag; Paul Goma ilustrînd o situaţie specială); probabil că, luate într-o accepţiune forte, şi noţiunile de „disidenţă“ şi de „scriitor disident“ – împreună cu presupoziţia conform căreia dimensiunea contestatară a unei scriituri ar trebui să aibă ca pandant şi un gest clar de delimitare, opoziţie, contestaţie asumat, la scenă deschisă, de scriitorul însuşi – fac dificilă o discuţie pe această temă. În orice caz, gesturile de „disidenţă“ ori de opoziţie faţă de un regim, faţă de un sistem/discurs dominant sînt, în orice context, prin firea lucrurilor, situaţii de excepţie; devenite regulă, ele ar deveni, în mod logic, establishment. Or, pe această linie, sînt oare exemplele de „disidenţă“ literar-politică din alte ţări est-europene, spre deosebire de cazul românesc, mai mult decît „excepţii“ în contextul politic şi literar ce le este specific?! Întrebarea nu e deloc retorică; şi ar merita să facă obiectul unei dezbateri mai largi.

Într-o prefaţă la o ediţie din 2011 a Feţelor tăcerii², Mircea Iorgulescu descifrează în romanul lui Augustin Buzura o „căutare a omului revoltat“, trama unei naraţiuni „despre posibilitatea sau imposibilitatea revoltei în spaţiul românesc“. Dacă literatura română este sau nu compatibilă cu ideea de „revoltă“ – estetică, politică, metafizică ş.a.m.d. – e o interogaţie pe care criticul a formulat-o în mai multe rînduri, din păcate fără a o dezvolta. Nici cu această ocazie nu aprofundează chestiunea, însă sugestia sa este mai mult decît pertinentă. Acelaşi Mircea Iorgulescu notează în altă parte³ că „Feţele tăcerii este unul dintre acele cîteva romane mitice ale literaturii române postbelice“. A-l citi, astăzi, pe Augustin Buzura ca pe un scriitor contestatar – poate cel mai neechivoc prozator al protestului etic în literatura română din intervalul 1965-1989 – ar fi o atitudine pe cît de lucidă, de firească, de detaşată de poncifele ideologice ale ultimelor două decenii (în care, de obicei, am privit înapoi cu necenzurată mînie…), pe atît de contrariantă din unghiul adepţilor unui revizionism radical, al celor care împing rezervele faţă de paradigma literară a anilor ’60-’70 şi faţă de autorii care o ilustrează pînă la acuza de pactizare cu „literatura oficială“ şi cu ideologia subiacentă.

A făcut carieră în ultimul sfert de secol o sintagmă precum „curaj cu voie de la poliţie“, folosită – aproape reflex – în legătură cu prozatorii din generaţia lui Augustin Buzura, care – pretind cei ce îi contestă cu argumentele „(est)etice“ ale unui anticomunism post factum – ar fi descris anumite realităţi neconvenabile ale societăţii româneşti de după Al Doilea Război doar pentru că (şi în măsura în care) această abatere de la linia oficială le-ar fi fost îngăduită strategic de Sistem. Insistent vehiculată în publicistica postdecembristă şi preluată necritic de la o promoţie de comentatori la alta – dinspre „optzecişti“ spre „nouăzecişti“ şi „douămiişti“ (eu însămi m-am înscris cîndva, din păcate, în această serie…) –, o atare ipoteză şi‑a făcut loc în discursul „oficial“ de astăzi, propagat inclusiv de sistemul universitar, prejudecata instituindu-se, autoritar, ca judecată obiectivă, repetată uneori în absenţa unor minimale referinţe concrete, în absenţa unei analize aplicate a textelor şi a contextelor deopotrivă. O autentică „revizuire“ a literaturii române post­belice s-ar fi cuvenit să înceapă, după 1989, printr-o relectură onestă, fără parti pris-uri ideologice de un semn sau de altul. Timp de două decenii, lucrul acesta nu a fost posibil. A venit însă momentul ca, eliberîndu-ne în sfîrşit de încărcătura emoţională a confruntărilor ce au segregat lumea literară/culturală românească postdecembristă, să revizuim chiar noţiunea de „revizuire“ cu care s-a operat din 1989 pînă azi (nesfiindu-ne să supunem acestui examen judecăţile revizioniştilor din anii ’90 şi 2000), să dăm noţiunii cu pricina un sens mai puţin belicos. Dacă, astfel, a revizui înseamnă a revizita, a reciti cărţile unei epoci dintr-o perspectivă pe care, inevitabil, timpul a schimbat-o şi dacă a reevalua nu presupune, în mod aprioric, un sens negativ şi un gest negator, atunci – revizuindu-mi eu însămi nişte (pre)judecăţi mai vechi –, pornesc fără ezitare pe acest drum, într-o incursiune cu scop recuperator.

„Adevărul de azi trebuie rostit azi“, crede unul dintre protagoniştii din Feţele tăcerii – Dan Toma, „ziarist, maestru emerit în cuvinte încrucişate“, cum se prezintă autoironic (şi tot el se întreabă: „Eu […] spun oare adevărul care îi interesează pe toţi, adevărul tuturor, definesc eu maladia sau numai unele mici simptome?“). Reuşeşte personajul să-şi pună propria viaţă în acord cu acestă deviză? Şi, mai departe, scriind romanul căutărilor existenţiale şi al revoltelor acestui Dan Toma – dilematic şi antidogmatic pînă la dramatism –, rosteşte Augustin Buzura la timp adevărul despre epoca sa? Este, în 1974, actual, contondent, incomod acest roman despre nebuloasele „obsedantului deceniu“?  […]

În 1974 (şi într-un moment cînd se simţea ameninţarea unei noi „închideri“ dogmatice), a scrie în modul cel mai limpede cu putinţă, deloc parabolic, deloc eufemistic şi, desigur, deloc „pe linie“ despre abuzurile colectivizării, despre arestările anilor ’50, despre partizanii anticomunişti „din munţi“ ori despre deţinuţii politici, nu era un eveniment de fiecare zi. A sugera, de aceea, că problematica şi subiectul Feţelor tăcerii s-ar fi înscris, la apariţia cărţii, într‑un orizont de aşteptare deja previzibil şi totodată într-o logică a discretului compromis cu establishmentul cultural şi politic în privinţa a ceea ce se putea spune fără riscuri înseamnă a decontextualiza flagrant, într-un mod cîtuşi de puţin inocent.

Destinul, în epocă, al acestui roman – care a avut, e adevărat, succes de critică şi a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, dar a circulat la limita confidenţialităţii şi într-un tiraj mult redus în raport cu alte romane din aceeaşi perioadă (6.000 de exemplare – epuizate în numai cîteva zile), nefiind reeditat niciodată îna­inte de căderea comunismului – nu este, sub nici un aspect, destinul unei cărţi privilegiate la nivel oficial, ci acela al unei „carantine neinstituţionalizate şi nerecunoscute ca atare“ (potrivit unei adecvate expresii a lui Mircea Iorgulescu din prefaţa la ediţia apărută în 2011). De altfel, în 1974, Augustin Buzura dobîndise deja nu numai renumele unui prozator cu anvergură, dar şi pe acela al unui scriitor deloc „comod“ pentru apărătorii adevărurilor oficiale. Absenţii (1970) – roman-experiment şi roman politic, ţintind, pe ambele dimensiuni, la forţarea unor limite (ale scriiturii, ca şi ale receptării momentului), explorare numai pînă la un punct parabolică a angoaselor şi a nevrozei totalitare – ajunsese, la numai un an de la apariţie, să figureze pe o listă neagră a cărţilor supuse unui regim de interdicţie. De la cele dintîi romane, Absenţii şi Feţele tăcerii (precedate de două volume de nuvele cvasiexistenţialiste şi psihologizante, pe al căror fundal se detaşează figura inadaptatului „revoltat“: Capul Bunei Speranţe, 1963, şi De ce zboară vulturul?, 1966), autorul se fixează într-o paradigmă a protestului – tematizat explicit şi, totodată, infiltrat freatic în pînza subterană a cărţilor. Aceste cărţi au o construcţie laborioasă, cu o solidă arhitectură şi cu problematică etică întrucîtva în linia prozei ardeleneşti şi bănăţene (de la Slavici la Agârbiceanu şi Rebreanu), cu ecouri dostoievskiene, „linie“ complicată însă de achiziţii ale prozei moderne – de sondarea unei interiorităţi bulversate, aluvionare pe mari porţiuni, de incursiunea pe teritoriul politicului sau de implicita interogare a limitelor limbajului prozastic.

Romane politice şi romane ale conştiinţei, avînd afinităţi cu proza unui Malraux şi, acolo unde alunecă spre parabolă, cu aceea a unui Camus sau a unui Sartre, Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984) şi Drumul cenuşii (1988) configurează – într-un mediu literar ale cărui alambicate mecanisme de funcţionare rămîn de analizat şi în care autocenzura suplineşte adesea eficient eclipsele de atenţie ale cenzurii propriu-zise –, aceste cărţi configurează, deci, un spaţiu al interogaţiei etice nu tocmai concesive, transcrise neechivoc, dar şi, în acelaşi timp, netezist. (Re)citite azi, ele nu datează – contrar presupoziţiei atît de des reluate, după 1989, de criticii grăbit-revizionişti –, pentru că dimensiunea lor subversiv-contestatară nu se sprijină pe înlocuirea unei teze realist-socialiste cu o teză aluziv-anticomunistă (ce s-ar fi dovedit la fel de dezastruoasă literar ca şi cea dintîi). Despre dramele colectivizării sau despre arestările politice, despre greva din 1977 a minerilor, despre alienarea ce minează din temelii o societate totalitară, neocolind niciunul dintre mediile sociale, de la acela al muncitorimii abrutizate din uzina socialistă pînă la cel al unei intelectualităţi în derivă, Augustin Buzura nu a scris post factum, după căderea comunismului. Şi nu a scris oricum. Proză a implicării etice, păstrîndu-şi actualitatea într-o lume în care manifestarea unor simptome posttraumatice ameninţă să se prelungească mult după prăbuşirea comunismului şi în care trecutul din ce în ce mai puţin recent continuă să fie obiect de controversă, proza acestui autor rezistă nu doar ca vehicul al unui mesaj protestatar şi ca document al unei epoci, dar şi prin sine însăşi, prin literaritatea sa, prin spaţiul simbolic pe care îl structurează, pregnant dincolo de orice context.

Roman politic, mai degrabă tranzitiv şi angajat decît parabolic – greu de plasat, de aceea, în suita romanului politic sud-american, în vogă la acea dată –, Feţele tăcerii interesează atît prin dezbaterea morală pe care, pornind de la un subiect de actualitate, o pune în scenă, cît şi prin deschiderea către o reflecţie mai generală asupra fatalei singurătăţi a omului modern şi asupra unui Rău constitutiv lumii contemporane. Acest Rău, extins progresiv la scara unei societăţi şi a unei istorii, se naşte din dificultatea individului de a intra în rezonanţă cu o alteritate percepută ca întruchipare a infernului. Obturarea unor canale de comunicare, malentendu-urile de tot felul, o capacitate redusă de empatie îl transformă pe Celălalt în Duşmanul generic. Naraţiune politică, la un prim nivel, romanul lui Augustin Buzura coboară spre cauzele mai profunde ale răului social: spre metafizic. […]

Interogaţiile etice (disimulînd pe alocuri interogaţii estetice) şi profesiunile de credinţă abundă în Feţele tăcerii, ca peste tot în opera lui Augustin Buzura. Ele nu încarcă epicul, ci, adecvate formulei romanului-eseu pentru care optează autorul, îl redimensionează permanent, de la un capitol la altul, topindu-se firesc în amplele scene dialogale, intens dramatizate, făcînd corp comun cu o naraţiune densă, în cuprinderea căreia decorul „exterior“, social al evenimentelor fuzionează cu acela – care acaparează, de fapt, prim-planul romanesc – al conştiinţei. Primele pagini ale cărţii întorc pe toate feţele posibile o noţiune infinit controversabilă, aceea de „adevăr“, pe cît de dificil de definit, pe atît de obsedantă pentru eroii lui Augustin Buzura. Totul porneşte de la o frază ambiguă rostită de redactorul-şef al unui ziar de provincie, Flacăra roşie: Lupan îi ceruse complicatului, intransigentului Dan Toma, angajat al respectivului ziar, să spună nici mai mult, nici mai puţin decît „adevărul“… De aici o întreagă serie de reacţii interioare, de încercări de (auto)clarificare, o întreagă cazuistică extinsă, sub pretextul epic al conflictului nerezolvat (şi irezolvabil) dintre Radu şi Măgureanu, pe mai mult de 600 de pagini. „De fapt toţi caută adevărul, lîngă ei, după porţi, pe acoperişuri, în aer, în apă, prin munţi. Te întrebi ce face X şi răspunsul e nemaipomenit de simplu: caută adevărul!“, şarjează eroul-narator, care constată în prezentul său cenuşiu şi lipsit de perspectivă „o demagogie a adevărului“. Nu doar la mult invocata „banalizare a răului“ reflectează el, dar şi la banalizarea pretenţiei de căutare a adevărului: există o inflaţie a adevărurilor şi a căutătorilor de adevăr, în aşa fel încît acest cuvînt prezent pe buzele tuturor atinge o paradoxală desemantizare. Aici, Augustin Buzura e mai mult decît esopic, e ironic în modul cel mai transparent la adresa proliferării discursului oficial. […]

„Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit“, pare a-şi spune eroul, în pofida unei realităţi decepţionante. Paradoxul care guvernează atmosfera romanelor lui Augustin Buzura constă în realitatea unei închideri ce se converteşte, într-un plan mai înalt, în contrariul său: spaţiul exterior configurat aici este unul fără orizont, trecutul, memoria acaparează totul, obturînd orice proiecţie a viitorului, descurajînd orice scenariu soteriologic; şi totuşi, pe măsură ce acest orizont exterior, social, istoric se îngustează – pînă la dispariţie –, în locul său creşte, într-un alt plan, un orizont al conştiinţei morale salvatoare. Înfrînt în planul Istoriei mari, individul supravieţuieşte repliindu-se asupra propriei interiorităţi. Nu poate fi, de aceea, o întîmplare amănuntul că, reducînd descripţia cadrului exterior la cîteva linii – definitorii însă şi suficient de apăsat trasate, ca într-un tablou expresionist –, romancierul mizează în primul rînd pe scenele „de interior“, pe decorurile minimale ale unei piese de teatru în care esenţiale sunt dialogurile ce structurează lungi dezbateri de idei şi figurează abstract reacţii, contorsiuni, transformări ale unor conştiinţe. Dialogurile şi monologurile, dezbaterile romaneşti şi parantezele autoscopice – prinse, toate, în fluxul unei naraţiuni a ideilor (nu al unei naraţiuni pur şi simplu) – dau consistenţă unei istorii aşezate, derutant, sub semnul „tăcerii“ şi al faţetelor acesteia. […]

 

_________________

1. Sur la dissidence, Tel Quel, no. 76, Été 1978. La dosar participă Julia Kristeva (La littérature dissidente comme réfutation du discours de gauche), Guy Scarpetta (Dissidence et littérature), Iossif Brodski (Poésie et dissidence), Andrei Siniavski (L’art est supérieur à la réalité), Georges Konrad (L’autre littérature: crise de l’hégémonie et contradictions dans les cultures de l’Europe de l’Est), Susan Sontag (La dissidence vue de USA), Georges Nivat (De la «provocation» comme catégorie esthétique de la dissidence) şi Ilios Yannakakis (Différences et analogies dans le mouvement de la «dissidence»).
2. Mircea Iorgulescu, „Călătorie la rădăcinile răului“, prefaţă la Feţele tăcerii, Editura Curtea Veche şi Jurnalul naţional, colecţia „Biblioteca pentru Toţi“, Bucureşti, 2011.
3. Mircea Iorgulescu, „Prefaţă“ la Augustin Buzura: Feţele tăcerii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996.

 

Fragment dintr-un studiu publicat în volumul Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar, antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin, Editura Tracus Arte, 2017