Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (III)
Lucian BOIA - Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
- 22-12-2011
- Nr. 606
-
Paul CERNAT
- STUDII CULTURALE
- 7 Comentarii
Nu lipsa de consistenţă a stîngii noastre intelectuale interbelice a fost principala ei slăbiciune, ci labilitatea multor membri de marcă. Majoritatea s-au îndreptat în epocă spre ţărănişti – un partid guvernamental „rural“, eliminat ulterior de regimul comunist. Faptul că PC(d)R – scos, din 1924, în afara legii – nu a putut atrage din timp o elită mai consistentă, a favorizat, după 1945, oportunismul de masă, responsabil pentru absenţa constituirii unui curent critic reformator în interiorul partidului. Demersul lui Lucian Boia are meritul de a redeschide calea reexaminării complexe a unui fenomen redus de regulă la clişee dubioase şi asimilat unui bolşevism marginal. De cealaltă parte, la dreapta radicală în ascensiune, ar fi de remarcat, pe lîngă fascinaţia constantă pentru autoritarism şi voluntarism, blocarea în organicismul ideologiei etno-naţionaliste. Incapacitatea de integrare a diversităţii, surplombată prin mesianism ortodox şi agitări de pericole externe (bolşevismul sovietic, iudeo-masoneria occidentală), i-a precipitat deriva extremistă. De „vină“ va fi fost şi slăbiciunea politicianistă a moderaţilor, în condiţiile unui deficit major de asimilare a modernităţii democratice într-o societate majoritar rurală, cu analfabetism de masă, cu enorme decalaje economice între zone şi pături sociale (ca să nu mai vorbim de mascarada democraţiei electorale, de „plutocraţia“ coruptă – şi […]
Exista o traditie in politica romana de a : Traiasca ai nostri. Caragiale a scris si el despre ea mai mult in zeflemea. Fripturismul politic este evident si astazi.
Fosti comunisti inflacarati se inarmeaza cu o amnezie eliberatoare si se bat in piept cu religiozitate. Noi eroi sau zei apar pe orizont oncununati de poetasi sicofanti. Oare nu e asta natura umana? Panta rei!
WIDERLINGE
Baltahsar Waitz
Temeschburg 1984
un text profetic
netradus
Noaptea cǎlǎrind gîndurile apǎsat greu cǎlǎrit de dînsele, descoperi, tocmai în vrajba aceea a cǎutǎrii, parcǎ fǎrǎ sǎ vrei cǎ anumite cuvinte bucǎţi de-adevǎruri, devin, sînt de fapt, fǎrǎ de minte frînturi teribil nepotrivite, pierdute, rǎmase pete printre propoziţiile frazelor ideilor celorlalte cuvinte.
Arta privirii şi a mînuirii acestor aşa zise-adevǎruri oricît de simple ar fi sau ne par [a fi] obişnuite şi la îndemînǎ, se dobîndeşte cu trudǎ şi greutate scormonind neîncetat în propria-ţi minte, suflet, trup, spirit, cu mult mai multǎ simplitate şi hǎrnicie decît trup-mintea ta atît de greoaie-ndrǎzneaţǎ puternicǎ, nebǎnuit, duce.
Nu trebuie sǎ te laşi tentat de tot felul de impresii-senzaţii-adevǎruri încercînd cu tot dinadinsul sǎ le aduci la luminǎ pentru a le pune ofrandǎ celorlalţi din jur, mulţi bîjbîind încǎ în beznǎ sau în luminǎ, s-ar putea sǎ [-i] rǎneşti, s-ar putea sǎ [te] doarǎ.
Fiecare îşi va afla propriul adevǎr la momentul cel potrivit propriului sine adînc ascuns firesc în mǎruntaiele propriului înlǎuntru.
Pînǎ la urmǎ şi pînǎ la urmǎ, un intelectual nu-i decît un om, iar omul nu-i decît o poveste atîta de lungǎ, şerpuitoare şi-aparte încît, tare-mi vine sǎ zic, sǎ nu ne lǎsǎm duşi în ispita de-a dezvǎlui simplele adevǎruri aşezate chiar aici şi acum atît de uşor pe masa aceasta de lemn, hartǎ, în încǎperea întinderii.
Licurici
am umblat pe coclauri
printre arbori şi dealuri
am cǎlcat poteci am trecut rîuri
am cutreierat cîmpuri flori ierburi
am privit aerul am primit ploaia şi vîntul
am ascultat pǎsǎrile, noaptea am mîngîiat cerul
abia ieri am gǎsit printre atîtea minuni
floarea cea care-n luminǎ redîndu-te ţie
te-aşeazǎ-n tǎcerea priceperii
de-abia de-acum începe truda eliberǎrii
de-abia de-aici se naşte cǎlǎtoria dezvǎluirilor
Observ cǎ ne place sǎ ne jucǎm cu dilemele Culturale.
Deşi capcana aceasta, de la un nivel “oarecare” în sus, mi se pare, scuzaţi-mi vǎ rog sinceritatea ( în anumite împrejurǎri, mitocǎnia), lamentabilǎ , tentaţia intelectual-patologic- nevroticǎ devenind aproape imposibil de evitat, evident, tocmai pentru a conturna, aparent firesc, cu narcoticǎ-dibǎcie adevǎratele probleme, nuanţele, ’’ezotericele’’ adevǎruri.
Cu foarte puţine excepţii, din toate timpurile, ceea ce azi numim, ‘’intelectualul’’, a fost, cu atît mai mult în ultimul secol, un personaj cameleonic prin excelenţǎ, uns cu toate alifiile, şi gata sǎ se ‘’adapteze’’ oricǎrei situaţii, oricǎrui compromis omenesc-diabolic.
Intelectualul a fost întotdeauna ceea ce este, deşi nu pare, el fǎcînd totul sǎ ne convingǎ permanent de tot şi-n acelaşi timp de contrariul, O ‘’CURVǍ’’ inteligent-cultural-spiritualǎ.
Absolut nimic nou sub soare. Existǎ tone de cǎrţi, analize, eseuri. Se ştie demult.
“Noi” descoperim abia acum, ieşiţi recent din lunga “hibernare” comunist-bolşevicǎ-iluminist-sovietico-german-marxist-leninistǎ ( urmǎtorii nefiind decît epigonii, palide figuri ale cauzei, nereuşind sǎ îndeplineascǎ ceea ce era indicat-programat în Manifestul P.C.)
Aflǎm astfel “bîrfa” chestiunii, detalii picante, adevǎruri şi caraghioslîcuri hilar-amare.
Urmuz, Caragiale, Cioran, Ionesco, Tzara şi ceilalţi au rǎsǎrit şi crescut pe un “ogor” plin de hram, sevǎ şi-absurd megalitic fascinant. Dar de cum le-au pîrguit aripile şi-au luat imediat-instinctiv zborul, hǎt, cît mai departe, aiurea-nspre vest.
Ceea ce pare ciudat, “interesant”-intrigant, paradoxal-reductor, excesiv-ideologic dubios, este alegerea unei perioade atît de scurtǎ (1930-1950) şi extrem de frǎmîntatǎ a istoriei unei ţǎri
( România) cu un trecut pǎgubos “impersonal”, în plus, aşezate parcǎ într-un fel de oglindǎ, încercîndu-se “dibaci-ideologic” un savant-ştiinţifico-istoric paralelism-comparativ între ‘’un înainte de…’’şi, ‘’un dupǎ’’. Nepotrivit, total excesiv, pǎcǎlicios, deformant.
Cei care analizeazǎ şi, unii insistǎ, scriind cu aplomb despre aceastǎ carte apetisantǎ, alunecǎ lent, inerent, aparent sincer în capcanele de tot soiul ideologic-propagandiste autohton post-decembriste cu sos, iz, metehne, frustrǎri, lipsuri, tendinţe inteligent-intelectuale, bine şi cu talent duse, nu doar din condei.
Ar fi multe, chiar pe alocuri , foarte multe de spus, dar cum spaţiul e într-un fel restrîns, deşi darnic, profit sǎ provoc o “disputǎ”, intelectualǎ cu siguranţǎ, punînd în discuţie un termen, (printre altele o grǎmadǎ) cvasi unanim acceptat, tot mai des folosit, leit-motiv, cheie de boltǎ, una din “explicaţiile” perioadei istorice recent scursǎ pînǎ în 1989 : “naţionalismul-comunist-ceauşist”.
Partea care intrigǎ, este termenul “naţionalism”.
Sǎ fim serioşi, noţiunea de naţie Românǎ, de român, Patrie, patriotism colateral, sacrificiu adiacent, “iubire de moşie”, neam, tradiţie, obicieiuri, trecut, a dispǎrut încetul cu încetul total, începînd cu 1944-1947(’50, sǎ-i facem plǎcere domnului Boia) culminînd cu Ceauşescu.
“Naţionalim” ? Care naţionalism ?
În România Comunistǎ , naţionalismul era o caricaturǎ-grotescǎ,de mucava, muci, flegme, morţi, cadavre în descompunere şi alte abominabile scene apocaliptice.
Poate “personalism”, “imbecilism”, “îndobitocinism”, “cretinism” şi alte (cl)“isme” profund intelectualizate de la centru de “oamenii de culturǎ” de serviciu, de altfel oameni foarte deştepţi, adevǎraţi cǎrturari, cu o vastǎ culturǎ, “muncitori-cǎutǎtori-cercetǎtori”, cu acces la informaţii, dar din pǎcate, doar nişte , lepre, pardon, nişte simpli intelectuali.
DECI ……!? !??!!!
(“à propos”, aţi remarcat cît de des am ajuns sǎ folosim,“intelectualiceşte”, acest cuvînt,
ca şi cînd dacǎ n-am trage o concluzie,nu ne-am simţi şi deştepţi )
Sǎrbǎtori Fericite, cu bucurii, entuziasme şi dorinţi autentice întru libertatea propriului gînd.
“ NU TRAGEŢI ÎN PIANIST ! ”
@Crisanta: 🙂 Asa e.
la Multi Ani tuturor!
Încă un rând două şi ne-aţi fi prezentat toate ideile din cartea domnului Boia, astfel încât nu ştiu ce ar mai fi putut să descopere cititorii.
Observaţia potrivit căreia dictaturile caută să atragă cât mai mulţi membrii de prestigiu ai elitelor intelectuale – este un gest firesc: fie rege, pantofar sau marinar. Cauza o găsim în starea de sănătate a dictatorilor – paranoia. Ei nu se mulţumesc să fie şefi doar peste păturile de jos a societăţii, le place mult să fie „admiraţi“ şi de elitele recunoscute.
Cât despre Memoriului universitarilor din 1944 (prin care se cerea ieşirea României din război), precum şi despre adeziunile unor intelectuali la ARLUS – orice se poate invoca (omisiune, nerelevanţă …), dar nu o lacună.
Nu cred că sunt necesare măsuri de precauţie pentru ca „istoricul echilibrat Lucian Boia“ să nu cadă în capcanele „istoriei militante“, deoarece indiferent ce vor să „instrumenteze sau să anexeze“ unii comentatori, acesta este un lucru deosebit de bun dacă aceste capcane ale istoriei stârnesc comentarii (indiferent de valoarea lor). Este o luptă a contrariilor din care rezultă progres. Este mult mai trist când nu este nimic de comentat.
Focalizarea eforturilor celor mai buni istorici pe inepuizabilul domeniu al dictaturilor României Regale isi aduce aportul la paradoxul de sa tot cimenteze prin noi si noi contributii convingerea cititorilor Leonte Rautu si Alexandru Draghici ca elita interbelica isi merita cu prisosinta Romlagul, inclusiv Reeducarea. Totodata, e un trend pozitiv ca istoric canonic al istoriei recente s-a impus definitiv dl Stoenescu, inclusiv la cotidianul Evenimentul Zilei acum, in timp ce stafeta demitizarii trecutului a fost preluata cu atâta succes de dl Cristoiu la popularul periodic Historia, la insasi interfata excelentei academice cu marele public.