Între Céline şi Cioran

„Eroarea lui Céline este că nu a scris în favoarea şi împotriva evreilor, ci doar împotrivă“ Emil Cioran, Caiete III, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 213   Iată o indicaţie metodologică interesantă, emisă chiar de… Cioran. El a fost toată viaţa obsedat de evrei, cînd detestîndu-i, cînd ad-mirîndu-i, uneori şi una, şi alta, în acelaşi text. Să le luăm, sumar, pe rînd. 1936. În Schimbarea la faţă a României, Cioran recunoaşte, cu obiectivitate, că „antisemitismul a devenit o trăsătură esenţială a naţionalismului românesc… revoluţia nu se poate însă face cu probleme false“, continuă el. „Dacă România nu ar fi avut nici un evreu, ar fi reprezentat ea o existenţă mai puţin mizerabilă?… În nici un caz, evreii nu sînt cauza mizeriei noastre de totdeauna…“ Apoi, observă tot el, „cu cît sînt mai buni capitaliştii români decît capitaliştii evrei?“ (pp 128-129). Soluţia? Insolubilă! Un blestem al istoriei: „Nu există decît soluţii naţionale problemei evreieşti, care rezolvînd-o într-un loc, nu o face mai puţin complicată pentru restul lumii. Cu secole în urmă, Spania s-a debarasat de evrei, Germania lichidează pentru ea întreaga problemă (ştim bine cum!, n.n)“. Face şi el o propunere de soluţie bizară, nedefinită, cu un echivoc profetic ireparabil: „să fie […]