Itinerariu spiritual – după 90 de ani (II)

Are dreptate Florin Ţurcanu – amintindu‑ne că „prima intrare pe scena politică a tinerimii de după război avusese caracterul unei contestaţii politice“¹ – să examineze cu o oarecare suspiciune apolitismul invocat de autorul Itinerariului spiritual: „Chiar dacă îşi descrie propria generaţie ca fiind apolitică, existenţa acestui tineret politizat, care apărea ca un actor colectiv distinct, trebuie să fi influenţat totuşi imaginea pe care Eliade şi‑a făcut-o despre raporturile dintre «bătrîni» şi «tineri» în România postbelică“².

Despre „crizele“ ce ritmează apariţia generaţiilor

Itinerariu spiritual încearcă să contureze, din perspective variate – din unghi istoric, epistemologic şi, în cele din urmă, religios –, atmosfera în care s-a ivit şi evoluează „generaţia cea mai binecuvîntată, cea mai făgăduitoare“ din întreaga istorie românească (lăsăm la o parte deocamdată exagerările, vorbele mari, inflamările retorice, care abundă pe tot parcursul Itinerariului…), precum şi obstacolele pe care aceasta le-ar avea de surmontat – căci eseistul nu-şi propune doar să schiţeze un profil al generaţiei sale şi nişte „linii de orientare“, ci şi să construiască, în lungul său foileton, „un îndreptar“ şi nişte soluţii. Spuneam că aici cuvîntul de ordine este „criză“; şi în raport cu acesta se articulează chiar definiţia noţiunii de „generaţie“. Conştient de dificultatea de a defini un concept atît de fluid şi de controversabil şi de a cuprinde o realitate în mişcare, Eliade iese din dificultate prin metoda retezării nodului gordian, atent nu atît la rigoarea şi la pertinenţa argumentaţiei, cît la plauzibilitatea şi la coerenţa acesteia. Generaţiile se coagulează şi se singularizează în istorie, explică de la început autorul Itinerariului…, prin atitudinea lor în faţa unei crize de proporţii, prin rezolvarea pe care o găsesc într-o atare situaţie. Fiecare generaţie îşi are o criză a sa, definitorie, structurantă, iar succesiunea generaţiilor se suprapune, înţelegem, unei succesiuni a „crizelor“ – acestea variind ca intensitate şi importanţă şi (implicit) determinînd anvergura mai mare sau mai mică a unei generaţii. „O generaţie […] nu se singularizează decît cuprinsă fiind de o criză de proporţii catastrofale“, scrie apodictic Eliade, oferind şi un exemplu: războiul – eveniment fondator pentru generaţia sa. Dimpotrivă, „generaţiile care suferă crize minore – o filozofie, o religie, o doctrină politică, o experienţă artistică – îşi păstrează extrema mobilitate“ – ceea ce înseamnă, în logica demonstraţiei, că rămîn în indistincţie şi în minorat.

Din capul locului, din primele paragrafe ale Itinerariului… său, Eliade postulează o superioritate a generaţiei sale în raport cu aceea a părinţilor sau, cu un alt cuvînt (încărcat, în context, cu nuanţe depreciative), a „bătrînilor“. E vorba de o superioritate „spirituală“, în virtutea căreia „tinerii“ întorc spatele unui raţionalism considerat revolut, răsfrînt în toate manifestările vieţii publice, dominant în Universitate, ca şi în politică. Aceeaşi proclamată superioritate spirituală ar trebui să determine, conform programului schiţat de tînărul Eliade, şi detaşarea de politic (de idealurile „bătrînilor“ y compris). Între diferitele „crize“ care, luate împreună, configurează ceea ce s-ar putea numi Criza majoră, revelatoare şi catalizatoare, a tinerei generaţii, Eliade evită – în acest text din 1927 – să se refere şi la cele de natură socială sau politică, deşi e limpede că, în imediat, acestea nu sînt cîtuşi de puţin „minore“. Autorul Itinerariului… refuză să le includă în formula acelei Crize transformatoare, de natură să singularizeze o generaţie. Criza generaţiei sale este – trebuie să fie – una spirituală, departe de maculările politicului şi de preocupările socialului; căci se cuvine să nu pierdem din vedere detaliul că, pentru Eliade, generaţia se restrînge la un cerc de elită – tot restul fiind dispensabil. Iar aspiraţiile, necesităţile, crizele „elitei“ nu pot fi, în această viziune, decît de ordin superior, „spiritual“ (pretenţie pe care, desigur, o contrazic în mod evident atît realităţile vieţii de zi cu zi, cît şi numeroasele exemple ce ne sînt furnizate de istorie…). „Voim să biruiască valorile ce nu sînt izvorîte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism“, notează cel care se vrea un purtător de cuvînt al congenerilor implicaţi în lupta cu „sarcasmul suficient al bătrînilor inteligenţi“ sau cu „seaca indiferenţă a universitarilor“ (a „celor care se pretind a fi astăzi îndrumătorii noştri spirituali“).

Războiul – o „experienţă“ trăită prin delegaţie

Borna ce îi desparte, din perspectiva autorului Itinerariului spiritual, pe cei tineri de „bătrîni“ – etichetă aplicată inclusiv celor care au abia cu zece ani mai mult… – e reprezentată de Primul Război Mondial şi de experienţa cu totul particulară („singularizantă“) pe care marea conflagraţie ar fi prilejuit-o unor copii de 10-15 ani: „Sîntem cei care am trecut, odată cu copilăria, experienţe diverse şi tragice, care am cunoscut viaţa, răsfrîntă pe feţele părinţilor noştri“ [s.m.], se sumeţeşte tînărul eseist, recunoscînd totuşi, involuntar, că invocata „experienţă a războiului“ nu este (nici nu avea cum să fie!), pentru el şi congenerii săi, decît una de ordin secund. „Viaţa“ nu e, în mod cert, trăită nemijlocit la această vîrstă, ci e, pur şi simplu, aceea „răsfrîntă pe feţele părinţilor“. Şi atunci, de unde pretenţia de a fi trăit mai intens decît părinţii experienţa războiului şi de a fi înţeles mai în profunzime evenimentele?

În romanul din 1934, Întoarcerea din rai, junele David Dragu îl dispreţuieşte, de la înălţimea ambiţiilor sale intelectuale, pe „bătrînul“ său tată, ofiţer care luptase în Primul Război Mondial şi îi văzuse îndeaproape ororile, întorcîndu-se acasă cu sechele şi cu obiceiul (antipatic tinerilor) de a rememora şi repovesti episoade pe care le socotea eroice. Tatăl („bătrînul“) a asumat, cu consecinţele de rigoare, un ideal politic/naţional şi, în orice caz, despre război vorbeşte în cunoştinţă de cauză, cu riscul de a-şi plictisi şi irita fiul – tînăr intelectual căruia i se pare că ştie totul despre orice, inclusiv despre evenimente pe care nu le-a trăit… Întrebarea de ce ar fi provocat războiul o criză mai puţin însemnată pentru cei care au participat direct la el decît pentru copiii lor se naşte aproape spontan. Dacă în anumite privinţe Eliade avea să se revizuiască sau să-şi nuanţeze, la maturitate, opţiunile de tinereţe, în legătură cu acest mod bizar de a trasa graniţa dintre generaţia sa şi cele anterioare nu-şi va schimba optica nici mai tîrziu. În epoca scrierii memoriilor, e în continuare convins că „eram deosebiţi de înaintaşii noştri nu numai pentru că eram mai tineri, ci pentru că între ei şi noi intervenise războiul“. Cu următoarea adăugire: „Tot aşa, îmi spuneam, se va întîmpla cu noi, dacă în 10-15 ani va avea loc un nou război mondial. Vom fi socotiţi de cei tineri nu numai mai vîrstnici, ci diferiţi de ei“³.

O generaţie fără un „obiectiv istoric de realizat“…

Fără să prindă de veste, Eliade intră în capcana unei logici de tip hegelian în explicarea „mersului“ istoriei (logică de care, altfel, pentru a fi consecvent cu presupoziţiile „antiraţionalismului“ său declarat, ar fi trebuit să se ţină la distanţă): demonstraţia pe care se întemeiază Itinerariu spiritual integrează, în subteran şi malgré soi, scenariul explicativ al unei evoluţii istorice liniare, ascensionale, orientate spre un scop bine definit şi guvernate de o raţiune supraindividuală. Unei asemenea viziuni teleologice i se subordonează şi credinţa că, în istorie, popoarele înaintează în orizontul unui ideal, pentru a cărui concretizare epoci şi generaţii s-ar succeda coerent, logic şi legic. În istoria românilor, de exemplu, toate energiile ar converge în direcţia realizării unităţii naţionale; obiectivul naţional major fiind atins în 1918, din acest moment, crede tînărul Eliade, politicului i se poate pune surdină, idealurile politice lăsînd locul idealurilor culturale/„spirituale“:

„Aşa cum vedeam eu lucrurile, deosebirile între «generaţia tînără» şi cele care o precedaseră se datorau în primul rînd faptului că înaintaşii noştri îşi realizaseră misiunea lor istorică: întregirea neamului. […] Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de «experienţe». […] Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”⁴.

Unitatea naţională era însă, în 1927, un proces realmente finalizat? Istoricii care s-au ocupat de această perioadă ar putea spune mai multe despre dificultăţile – politice şi economice, între altele – ale integrării noilor teritorii între graniţele României Mari, despre tensiunile şi controversele acestor ani de „acomodare“, de armonizare deocamdată dificilă a diversităţii (nu doar a celei etnice, ci şi a decalajelor economice dintre provincii). În plus, cît de sigur părea a fi tînărul Eliade că noua realitate statală era un dat ireversibil!…

De fapt, în ciuda a ceea ce declară explicit autorul Itinerariului spiritual, idealul tinerei generaţii este tot unul politic. Căci ceea ce propune acest text-manifest care vorbeşte despre „misiunea“ în istorie a unei generaţii este, pe scurt şi simplificînd lucrurile, un plan de acţiune pentru construirea unei „Românii culturale“ – a cărei hartă simbolică se suprapune, filigranat, hărţii geopolitice. Pînă la urmă, noul ideal proclamat de tînărul Eliade nu e decît un ideal de continuitate şi, evident, nu mai puţin politic. Unitatea nu e „un obiectiv istoric realizat“ cîtă vreme politicul nu-şi ia ca aliat cultura, ca pe un factor coagulant (şi nu e vorba aici despre cultură de propagandă, ci despre cultură pur şi simplu). Examinată mai îndeaproape, invocata „ruptură“ faţă de generaţiile anterioare e mai degrabă un efect retoric. Eliade (ca şi alţi congeneri ai săi) se va angaja într-o pledoarie culturală pronaţională, cu argumente mult nuanţate însă în raport cu cele ale antecesorilor „naţionalişti“. „Naţionalismul“ lui Eliade – care necesită o discuţie specială – se articulează concomitent cu o afirmare a deschiderii către marea diversitate a culturii universale şi cu sublinierea unei urgenţe a deprovincializării culturii europene („provincialism“ şi „deprovincializare“ fiind termeni pe care îi foloseşte insistent). Valorizarea pozitivă a naţionalului e, de altfel, o constantă în epocă – şi nu doar la noi, şi nu doar în Europa –, după un secol (al XIX‑lea) care (denumit, de altfel, „secolul naţiunilor“) a culminat cu Primul Război Mondial, cu prăbuşirea cîtorva mari imperii şi cu reorganizări statale radicale. În această asumată orientare pronaţională generaţia lui Eliade se plasează pe o linie de continuitate cu „bătrînii“ antecesori de care pretinde, cu surle şi trîmbiţe, a se distanţa. Este – se cuvine subliniat – o continuitate nu numai pe o linie constructivă a opţiunii pronaţionale (şi aceasta nu trebuie ocultată!), ci şi, din nefericire, în intoleranţă, în exces etnicist sau – fapt imposibil de negat – în antisemitismul care, la un moment dat, din latent sau surdinizat, a devenit manifest pînă la agresivitatea extremă.

În treacăt fie zis, relectura Itinerariului spiritual impune azi astfel de paranteze cu rol de contextualizare… Înainte de a închide însă paranteza de faţă, nu ar fi lipsit de interes să ne oprim puţin asupra unor sugestii care pot fi degajate dintr-un dialog epistolar purtat de tînărul Eliade cu unul dintre savanţii italieni cărora „adolescentul miop” le scrie pentru a le solicita cărţi (lucrări de erudiţie, în general, din sfera filozofiei sau a istoriei religiilor) pe care nu le poate găsi în România.

Faţă în faţă cu Vittorio Macchioro

După mai multe scrisori în care Eliade insistă asupra promisiunii de a populariza în ţară, pe cît îi stă în putinţă, cultura italiană, clasicistul Vittorio Macchioro ţine să clarifice (într-o scrisoare din aprilie 1927) o chestiune pe care o consideră esenţială: reticent în privinţa „conceptului naţional de cultură“, Macchioro e de părere că „valorile spirituale trebuie să fie internaţionale, altfel spus universale“:

„Nu ştiam că dumneavoastră vă ocupaţi cu difuzarea culturii italiene în România. Şi aici există o puternică mişcare de simpatie către România. Desigur, fondul comun de cultură face necesare şi uşoare schimburile culturale şi e bine ca acestea să existe, dar eu personal consider că valorile spirituale trebuie să fie internaţionale, altfel spus universale şi că de aceea conceptul naţional de cultură este greşit, şi că în consecinţă este eronat să cultivi sau să răspîndeşti cultura unei anume ţări ca aparţinînd numai acelei ţări.

În acest caz s-ar reduce valorile spirituale la valori politice, adică de la universale la accidentale. Eu am o mare simpatie pentru România, nu pentru că ea este etnic înrudită cu Italia, ci deoarece consider că este o ţară tînără, unde se munceşte cu vigurozitate şi cu seriozitate: adică o ţară utilă umanităţii. Aceste motive de simpatie ar fi identice, dacă România, în loc să fie latină, ar fi, de ex[emplu], germanică sau anglosaxonă“⁵.

Printre textele edite din corespondenţa trimisă de Eliade lui Macchioro⁶ nu am găsit nici o replică a tînărului student bucureştean la aserţiunile profesorului italian în marginea raportului dintre cultural, naţional şi politic. O explicaţie ar putea fi aceea că scrisoarea profesorului a ajuns în România aproape în acelaşi timp în care Eliade ajungea în Italia, unde – la Napoli – îl şi vizitează, de altfel, pe Macchioro – vizită al cărei rezumat îl face într‑o însemnare (uşor ironică, uşor maliţioasă) din Cuvântul⁷. Din toată discuţia cu Macchioro decupează o serie de consideraţii ale profesorului despre actualitatea politică italiană şi despre compromisul încheiat de anumiţi intelectuali (Giovanni Gentile, între alţii) cu regimul fascist (consideraţii reproduse nu fidel, între ghilimele, ci prin reformulare). Cînd Macchioro deplînge faptul că mulţi dintre confraţii săi ignoră voit şi interesat existenţa cenzurii în Italia lui Mussolini, Eliade găseşte, detaşat, o explicaţie în „fascinaţia“ exercitată de „geniul Ducelui, de fecunditatea experienţei fasciste, de conştiinţa necesităţii restrîngerii libertăţii individuale“: „Poate intelectualii şi poeţii Italiei şi-au recunoscut însăşi esenţa conştiinţei lor romane în activitatea lui Mussolini“. Macchioro confirmă, dar, spre deosebire de tînărul său interlocutor, nu cu entuziasm, ci „cu tristeţe“: „Am înţeles fascismul şi Italia studiind religia romană. […] Romanii întemeiau totul pe autoritate; chiar şi religia“. Eliade îl contrazice prompt: „Poate toate dificultăţile acestea se nasc din faptul că dumneata nu vrei să înţelegi catolicismul, o biserică clădită pe siguranţa dogmei, disciplină riguroasă“. Reacţia sa la mărturisirile profesorului napolitan e ambiguă, oarecum contrariată; şi echivocul acestei atitudini devine încă şi mai frapant la finalul articolului-interviu: „Am înţeles mai tîrziu că nu mă pot împăca tocmai cu Macchioro, deşi acceptam multe din observaţiile sale. […] Acesta poate fi un prilej pentru a reveni asupra unor ades discutate chestiuni, mai mult sau mai puţin actuale“⁸.

Tînărul care, cîteva luni mai tîrziu, în Itinerariu spiritual, va face elogiul valorilor superioare ale „spiritului“ îşi reţine cu greu admiraţia, cum se vede din textul citat mai înainte, pentru ceea ce înseamnă „autoritate“ şi forţă, dispus să justifice, dacă e nevoie, chiar şi restrîngerea libertăţii de expresie. Mai trebuie spus, apropo de întîlnirea cu Macchioro consemnată în Cuvântul, că profesorul îl rugase să păstreze discreţie în privinţa discuţiei lor pe teme politice: „Dacă dumneata vei încredinţa unui fascist cele ce vorbim noi acum, pot fi sigur că voi fi concediat de la Universitate şi de la Muzeu⁹“ – catastrofă de care, de altfel, a avut dreptate să se teamă şi pe care a evitat-o cu greu, după ce tînărul său vizitator şi-a publicat articolul în România.

De ce va fi făcut Eliade acest gest, în ciuda faptului că fusese explicit avertizat în privinţa posibilelor consecinţe? Scuza „naivităţii“, formulată peste ani în Memorii, nu e suficient de convingătoare: „Cum nu erau decît obiecţii ideologice şi critici obiective, îmi închipuiam că nu vor supăra pe nimeni. Pe vremea aceea, nu ştiam ce înseamnă o dictatură. Naivitatea mea era să-l coste pe Macchioro postul de director al Muzeului. A fost imediat anchetat“¹⁰. Că nu era vorba de „naivitate“, ci de nevoia de a-şi exprima (fie şi pe un ton temperat) dezacordul faţă de afirmaţiile antifasciste ale lui Macchioro, se vede foarte bine chiar din articolul pe care mai tîrziu pretinde a-l regreta; tot aici strecoară, de altfel, şi o maliţiozitate gratuită la adresa fiicei profesorului, pe care, pentru că e „cu o prea riguroasă şi prea tristă simplitate învestmîntată“, o compară cu o „slujnică“: „Socotii că toaleta signorinei Macchioro ar fi fost insuficientă, la Bucureşti, chiar unei slujnice“¹¹…

Revenind la reticenţa lui Macchioro faţă de „conceptul naţional de cultură“ şi la amănuntul că, pe parcursul dialogului lor epistolar, Eliade nu i-a replicat direct profesorului pe această temă, ar fi de observat că, totuşi, consideraţiile cu pricina par să fi avut un oarecare impact asupra tînărului publicist de la Cuvântul, care, chiar în paginile Itinerariului spiritual, deşi disjunge la rîndul său (la nivel declarativ, cel puţin) între „valorile spirituale“ şi „valorile politice“, dă un alt sens acestei opoziţii, plasînd „naţionalul“ în proximitatea culturalului şi a spiritualului (noţiuni pe care, am mai spus-o, eseistul le foloseşte – în mod impropriu – în variaţie liberă), în vreme ce Macchioro subordona acelaşi termen politicului. Indirect, Itinerariu spiritual ar putea fi citit, parţial, şi ca un răspuns la problema formulată de profesorul italian (reiau un mic pasaj: „personal consider că valorile spirituale trebuie să fie internaţionale, altfel spus universale şi că de aceea conceptul naţional de cultură este greşit“). Într-unul dintre articolele publicate, în toamna lui 1927, în seria Itinerariului spiritual, Eliade notează apodictic:

„O cultură este un univers spiritual viu, izvorînd din experienţe, din viaţa lăuntrică; iar viaţa lăuntrică făcînd întotdeauna o sinteză printre ai cărei reactivi nu trebuie să uităm conţinutul etnic – cultura va fi întotdeauna colorată etnic şi nuanţată individual.

Că există culturi rezemate pe o bază etnică – faptul e dovedit istoriceşte“¹².

Cu această teză, autorul Itinerariului… contrazice încă o dată presupoziţia autonomismului cultural de la care pornise.

__________________

Propoziţia citată vine în continuarea acestei (foarte sintetice) precizări: „La începutul anilor 1920, criza vieţii politice româneşti dăduse naştere […] unui naţionalism al «tinerilor», centrat pe radicalismul antisemit şi care trecea drept avangardă politică“ (Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, traducere din franceză de Monica Anghel şi Dragoş Dodu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 142).
Ibidem.
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediţie şi cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 147.
Ibidem, p. 144 şi urm.
Vittorio Macchioro, într-o scrisoare din 4 aprilie 1927 adresată lui Eliade, citată din Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. 3 (K-P), ediţie îngrijită, note şi indici de Mircea Handoca, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2003, p. 97.
Vezi Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, volumul al II-lea: I-P, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 109-183.
Mircea Eliade, „Note de drum. Napoli”, în Cuvântul, anul III, nr. 788, 8 iunie 1927.
Ibidem.
Macchioro era şi directorul Muzeului de Antichităţi din Napoli.
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. cit., p. 138.
Idem, „Note de drum. Napoli”, loc. cit.