J’ai lu tous les livres!

Tînărul Mallarmé îşi începea un poem, Brise marine, plin de vise entuziaste de călătorie tipic juvenile, cu un vers curios de bătrînesc, citat adeseori singur, în circumstanţe de obicei nepotrivite: La chair est triste, hélas, et j’ai lu tous les livres!   În tinereţe, totuşi, setea de lectură şi dorul de ducă se combină şi se stimulează reciproc adeseori. (De „tristeţea cărnii“ nu mai vorbesc: ea e deasupra sau dedesubtul vîrstelor.) Rămîne sentimentul – bătrînesc, zic eu – de a fi citit toate cărţile sau, mai degrabă, de a fi pierdut un interes altădată acut pentru cărţi, o pasiune chiar. Cînd intru într-o librărie – Barnes and Noble, de pildă, ieri spre seară – mă simt cuprins de-o stare specială, pe care – ca un bătrîn „om de litere“ – vreau să încerc s-o descriu. Nu că aş fi citit miile de cărţi nou-ieşite de sub tipar şi expuse pe mese, în rafturi, de obicei bestselleruri sau speranţe de bestselleruri – ba chiar mă bucur, într-un fel obscur, că nu le-am citit, că nu le-aş fi citit niciodată, regretînd totuşi că nici una, dar nici una, nu mă ispiteşte măcar s-o răsfoiesc. Sînt tomuri groase, romane de 7-800 de pagini […]