La despărţirea de M. Ivănescu

  „şi lacrimile îi alunecau pe faţa mare, ridată în cute mari) – / şi elegia asta din trei părţi le-o citea, la lumina lumânărilor frumos aşezate pe masă/”   La început a fost frica. Mi-a fost frică de întâlnirea cu Mircea Ivănescu. Aveam, cred, 25 de ani şi călătoream prima dată singură cu trenul spre Sibiu. (Nu ştiam unde voi dormi peste noapte. Tata nu era de acord să rămân la un necunoscut, fie şi în vârstă, aşa că m. aranjase să dorm în apartamentul, încă liber, în care locuise Iustin Panţa. În acel week-end se împlinea un an de când murise.) Mi se repartizase la Institutul G. Călinescu un articol de dicţionar Emil Ivănescu, iar colegul N. Florescu insistase să vorbesc cu „poetul Mircea Ivănescu de la Sibiu”, pentru a obţine mai multe informaţii. Şi poate să scot la iveală nişte manuscrise, necercetate încă de nimeni. Cred că tot dl. Florescu mi-a făcut rost de numărul de telefon, aşa că într-o joi dimineaţă, cu voce mică, l-am sunat pe M. Ivănescu, într-un cadru oficial, de la telefonul Institutului. Mi-a răspuns o voce la fel de mică, obosită, apropape stinsă. Neîncrezătoare. M. era pe „patul de suferinţă”. Cu ceva […]