La universitate, atunci şi acum

La începutul anului 1989, societatea cehoslovacă era împărţită în cîteva straturi bine delimitate: pe de o parte, îşi mai exersa puterea clasa politică conducătoare, legată de ideologia şi practica comunistă, adică activiştii politici de tot felul, dintre care însă numai foarte puţini mai credeau în idealul comunist; pe de altă parte, începînd din anii ’70 (adică din perioada aşa-zisei „normalizări“ care a urmat după înăbuşirea Primăverii de la Praga din 1968), s-au format treptat grupuri de opozanţi din care făceau parte „Carta 77“, „Comitetul pentru apărarea celor urmăriţi pe nedrept“ şi cîteva cercuri artistice şi literare – dar era vorba numai de cîteva sute de oameni, izolaţi, într-un fel, de restul societăţii. Partea cea mai numeroasă a populaţiei putea fi încadrată în ceea ce numim astăzi „zona cenuşie“, adică cei care încercau să supravieţuiască sub regimul comunist, făcînd fel de fel de concesii acestui regim, numai ca să poată trăi liniştiţi, ei şi copiii lor.   În acest context era de aşteptat ca numai cei tineri să poată să provoace o schimbare în cadrul societăţii cehoslovace. Noi, care am trăit perioada destinderii din anii ’60, ne simţeam prea obosiţi, prea decepţionaţi. În schimb, generaţia cea tînără, care a intrat la […]